Книга - Calea Eroilor

Calea Eroilor
Morgan Rice


Inelul Vrăjitorului #1
INELUL VRĂJITORULUI are toate ingredientele pentru a deveni un succes imediat: uneltiri, contrauneltiri, mister, cavaleri curajoşi şi relaţii înfloritoare, pline de inimi zdrobite, decepţie şi trădare. Vă va delecta ore în şir şi va satisface cititorii de toate vârstele. Recomandată pentru biblioteca permanentă a tuturor cititorilor de ficţiune. Books and Movie Reviews, Roberto MattosBestsellerul numărul 1, cu peste 500 de recenzii de cinci stele pe Amazon! Lui Morgan Rice, autorul numărul 1 de bestselleruri, îi datorăm debutul unei geniale noi serii epice şi de fantastice. CALEA EROILOR (PRIMA CARTE DIN SERIA INELUL VRĂJITORULUI) se bazează pe eroica poveste a maturizării unui băiat special, de numai 14 ani, dintr-un sat neînsemnat de la periferia Regatului Inelului. Cel mai tânăr dintre patru fraţi, cel mai puţin îndrăgit de tatăl său, urât de fraţi, Thorgrin simte că este diferit de ceilalţi. Visează să devină un mare războinic, să se alăture oamenilor Regelui şi să apere Inelul de hoardele de creaturi de pe cealaltă parte a Canionului. Când atinge vârsta la care răspunde pentru faptele sale, iar tatăl său îi interzice să participe la selecţia pentru Legiunea Regală, refuză să se supună interdicţiei: pleacă pe cont propriu, hotărât să-şi croiască drum spre Curtea Regelui şi să fie luat în serios. Dar Curtea Regală este plină de propriile drame de familie, lupte pentru putere, ambiţii, gelozie, violenţă şi trădare. Regele MacGil trebuie să-şi aleagă un moştenitor dintre copiii săi, iar Sabia Destinului, sursa întregii lor puteri, este încă neatinsă, aşteptând ca cel Ales să sosească. Thorgrin vine ca un intrus şi luptă pentru a fi acceptat şi pentru a fi primit în Legiunea Regală. Thorgrin ajunge să descopere că are puteri misterioase pe care nu le înţelege, că are un dar special şi un destin aparte. În ciuda tuturor adversităţilor, se îndrăgosteşte de fiica regelui şi, în timp ce relaţia lor înfloreşte, descoperă că are rivali puternici. În timp ce se luptă să-şi înţeleagă puterile, vrăjitorul Regelui îl ia sub aripa sa şi îi vorbeşte despre o mamă pe care nu o cunoscuse, dintr-un tărâm îndepărtat, de dincolo de Canion, de dincolo chiar şi de Ţinutul Dragonilor. Înainte ca Thorgrin să se aventureze în afara Inelului şi să devină războinicul care îşi doreşte să fie, trebuie să-şi completeze pregătirea. Dar aceasta este întreruptă brusc, căci se trezeşte propulsat în centrul comploturilor regale şi al contrauneltirilor, care îi pot ameninţa dragostea şi îl pot doborî−şi întregul regat odată cu el. Cu modul sofisticat în care creează şi descrie lumi, CALEA EROILOR este o epopee despre prieteni şi îndrăgostiţi, despre rivali şi pretendenţi, despre cavaleri şi dragoni, intrigi şi conspiraţii politice, despre iniţiere, inimi zdrobite, decepţie, ambiţie şi trădare. Este o poveste despre onoare şi curaj, despre soartă şi destin, despre magie. Este o ficţiune care ne duce într-o lume pe care nu o vom uita niciodată şi care cucereşte oameni de toate vârstele şi sexele. Are 82 000 de cuvinte. NOTĂ: Ca răspuns la cererile cititorilor, cartea este acum editată profesional, iar această versiune are toate greşelile tipografice şi gramaticale corectate. Cărţile 3 – 14 din această serie sunt, de asemenea, disponibile acum! O fantezie plină de vervă, care ţese elemente de mister şi intrigă în firul naraţiunii. CALEA EROILOR spune totul despre curaj şi despre a avea un ţel în viaţă, care duce la evoluţie, maturitate şi excelenţă…Celor care caută aventuri fantastice consistente, protagoniştii, procedeele şi acţiunea le oferă un set substanţial de conflicte, care se concentrează pe evoluţia lui Thor, de la un copil visător la un tânăr cu şanse minime de supravieţuire…Este numai începutul din ceea ce promite a fi o serie epică destinată tinerilor. Midwest Book Review (D. Donovan, recenzent e-book) Încântătoarea fantezie epică a lui Rice [INELUL VRĂJITORULUI] prezintă trăsăturile clasice ale genului−un cadru bine conturat, inspirat de vechea Scoţie şi istoria acesteia, şi o subtilă înţelegere a intrigilor de la curte. – Kirkus Reviews





Morgan Rice

CALEA EROILOR Cartea 1 din  INELUL VRĂJITORULUI




Despre Morgan Rice

Morgan Rice este autoarea bestsellerurilor: MEMORIILE UNUI VAMPIR, o serie destinată tinerilor, cuprinzând unsprezece cărţi (şi numărătoarea continuă); seria TRILOGIA  SUPRAVIEŢUIRII, un thriller postapocaliptic cuprinzând două cărţi  (şi numărătoarea continuă); şi INELUL VRĂJITORULUI, cea mai bine vândută serie epică şi fantastică, cuprinzând treisprezece cărţi (şi numărătoarea continuă).



Cărţile lui Morgan Rice sunt disponibile în ediţii audio şi tipărite, iar traduceri ale acestora sunt acum disponibile în germană, franceză, italiană, spaniolă, portugheză, japoneză, chineză, suedeză, olandeză, turcă, maghiară, cehă şi slovacă (urmând a fi traduse şi în alte limbi).



Morgan doreşte să vă cunoască părerile, aşa că sunteţi invitaţi să accesaţi www.morganricebooks.com (http://www.morganricebooks.com/), pentru a vă înscrie în lista de contacte e-mail, pentru a primi o carte gratuită, cadouri, pentru a descărca gratuit aplicaţia, pentru a afla ultimele noutăţi, în exclusivitate, pentru a vă conecta prin Facebook şi Twitter şi pentru a păstra legătura!



Referinţe critice ─ Morgan Rice

„INELUL VRĂJITORULUI” are toate ingredientele pentru a deveni un succes imediat: uneltiri, contrauneltiri, mister, cavaleri curajoşi şi relaţii înfloritoare, pline de inimi zdrobite, decepţie şi trădare. Vă va delecta ore în şir şi va satisface cititorii de toate vârstele. Recomandată pentru biblioteca permanentă a tuturor cititorilor de ficţiune.”

–-Books and Movie Reviews, Roberto Mattos



„Rice reuşeşte să vă atragă în poveste încă de la început, utilizând descrieri de o calitate extraordinară, care transcend simpla prezentare a cadrului…Scrisă frumos şi extrem de uşor de citit.”

–Black Lagoon Reviews (despre Transformată)



“O poveste ideală pentru tinerii cititori. Morgan Rice reuşeşte să ţeasă o intrigă interesantă…Proaspătă şi unică. Seria se concentrează asupra unei fete… o fată extraordinară!…Uşor de citit, dar cu un ritm foarte alert… A se citi cu acordul părinţilor.”

–-The Romance Reviews (despre Transformată)



“Mi-a captat atenţia de la început până la sfârşit şi n-am mai putut s-o las din mână…Această poveste este o aventură extraordinară, cu un ritm alert, plină de acţiune chiar de la început. Nu te plictiseşti nicio clipă.”

–-Paranormal Romance Guild (despre Transformată)



“Plină până la refuz de acţiune, idilă, aventură şi suspans. Puneţi mâna pe această carte şi vă veţi îndrăgosti încă o dată.”

–-vampirebooksite.com (despre Transformată)



“O intrigă extraordinară, este tocmai genul de carte pe care nu vă va fi uşor să o lăsaţi din mână în timpul nopţii. Sfârşitul este de un suspans atât de spectaculos, încât vă veţi dori imediat să cumpăraţi următoarea carte, doar pentru a vedea ce se întâmplă.”

–-The Dallas Examiner (despre Iubită)



“O carte care rivalizează cu AMURG şi JURNALELE VAMPIRILOR şi pe care vă veţi dori să continuaţi să o citiţi până la ultima pagină! Dacă vă plac poveştile cu aventuri, dragoste şi vampiri, această carte este ceea ce vă trebuie!”

–-Vampirebooksite.com (despre Transformată)



“Morgan Rice se dovedeşte, din nou, o povestitoare extrem de talentată…Acest lucru atrage o gamă largă de cititori, inclusiv pe fanii mai tineri ai genului de ficţiune/cu vampiri. Se încheie cu un neaşteptat suspans, care te lasă şocat.”

–-The Romance Reviews (despre Iubită)



Cărţi de Morgan Rice




INELUL VRĂJITORULUI


CALEA EROILOR (Cartea 1)


MARŞUL REGILOR (Cartea 2)


SOARTA DRAGONILOR (Cartea 3)


STRIGĂT DE ONOARE (Cartea 4)


JURĂMÂNT DE GLORIE (Cartea 5)


ACTE DE BRAVURĂ (Cartea 6)


RITUALUL SĂBIILOR (Cartea 7)


CHEZĂŞIA ARMELOR (Cartea 8)


UN CER DE VRĂJI (Cartea 9)


O MARE DE SCUTURI (Cartea 10)


O DOMNIE DE OŢEL (Cartea 11)


TĂRÂMUL DE FOC (Cartea 12)


DOMNIA REGINELOR (Cartea 13)




TRILOGIA SUPRAVIEŢUIRII


ARENA UNU: VÂNĂTORII DE SCLAVI (Cartea 1)


ARENA DOI (Cartea 2)




MEMORIILE UNUI VAMPIR


TRANSFORMATĂ (Cartea 1)


IUBITĂ (Cartea 2)


TRĂDATĂ (Cartea 3)


PREDESTINATĂ (Cartea 4)


DORITĂ (Cartea 5)


LOGODITĂ (Cartea 6)


PROMISĂ (Cartea 7)


GĂSITĂ (Cartea 8)


REÎNVIATĂ (Cartea 9)


RÂVNITĂ (Cartea 10)


SORTITĂ (Cartea 11)












Ascultaţi (http://www.amazon.com/Quest-Heroes-Book-Sorcerers-Ring/dp/B00F9VJRXG/ref=la_B004KYW5SW_1_13_title_0_main?s=books&ie=UTF8&qid=1379619328&sr=1-13) seria INELUL VRĂJITORULUI în format carte audio!




Acum disponibilă pe:




Amazon (http://www.amazon.com/Quest-Heroes-Book-Sorcerers-Ring/dp/B00F9VJRXG/ref=la_B004KYW5SW_1_13_title_0_main?s=books&ie=UTF8&qid=1379619328&sr=1-13)


Audible (http://www.audible.com/pd/Sci-Fi-Fantasy/A-Quest-of-Heroes-Audiobook/B00F9DZV3Y/ref=sr_1_3?qid=1379619215&sr=1-3)


iTunes (https://itunes.apple.com/us/audiobook/quest-heroes-book-1-in-sorcerers/id710447409)


Copyright ©  Morgan Rice 2014



Toate drepturile rezervate. Cu excepţia cazurilor permise de Legea Drepturilor de Autor din 1976,  din SUA, nicio parte din această publicaţie nu poate fi reprodusă, distribuită sau transmisă în orice formă sau prin orice mijloace sau stocată într-un sistem de baze de date sau de recuperare, fără acordul prealabil al autorului.



Acest e-book este licenţiat numai pentru uzul dumneavoastră personal. Acest e-book nu poate fi revândut sau cedat altor persoane. Dacă v-aţi dori să împărţiţi acest e-book cu o altă persoană, vă rugăm să achiziționați câte un exemplar suplimentar pentru fiecare destinatar. Dacă citiţi acest e-book şi nu l-aţi cumpărat, sau nu a fost achiziţionat numai pentru uzul dumneavoastră, atunci vă rugăm să îl returnaţi şi să achiziţionaţi o copie proprie. Vă mulţumim că respectaţi munca dificilă a acestui autor.



Aceasta este o operă de ficţiune. Numele, personajele, afacerile, organizaţiile, locurile, evenimentele şi incidentele sunt fie produsul imaginaţiei autorului sau sunt utilizate ficţional. Orice asemănare cu persoane reale, în viaţă sau decedate, este o simplă coincidenţă.



Imagine supracopertă copyright RazoomGame, utilizată sub licenţă de la Shutterstock.com.








„Capul încoronat nu ştie ce e tihna.”

    —William Shakespeare
    Henric al IV-lea, Partea  a II-a






CAPITOLUL UNU


Băiatul stătea pe cea mai înaltă măgură a ţinuturilor joase din Regatul de Apus al Inelelor, privind către nord, observând primul dintre sorii care tocmai răsăreau. Până departe, atât cât putea vedea cu ochii, se întindeau unduitoare coline verzi, coborând şi ridicându-se, ca nişte cocoaşe de cămilă, într-un şir de văi şi culmi. Razele roşiatice ale primului soare străpungeau ceaţa dimineţii, făcând-o să strălucească, dându-i o aură magică, ce se potrivea cu starea de spirit a băiatului. Rareori se trezea atât de devreme sau se aventura atât de departe de casă şi niciodată nu urcase această culme, ştiind că ar fi atras astfel asupra-i mânia tatălui său. Dar în această zi nu-i păsa. În această zi, ignorase miile de reguli şi corvezi cu care-l năpăstuiseră, în cei paisprezece ani, ai săi. Pentru că această zi era diferită. Era ziua în care îşi întâlnea destinul.

Băiatul, Thorgrin din clanul McLeod, din Provincia Sudică a Regatului de Apus, cunoscut simplu, de toţi cei pe care-i plăcea, ca Thor, cel mai tânăr dintre cei patru fraţi, ultimul în preferinţele tatălui său, stătuse treaz toată noaptea, în aşteptarea acestei zile. Tresărise şi se perpelise, cu ochii înceţoşaţi de somn, aşteptând, pregătit să întâmpine răsăritul primului soare. Căci o zi ca aceasta sosea o dată la câţiva ani şi, dacă ar fi pierdut-o, ar fi rămas captiv în satul acesta, sortit să aibă grijă de turma tatălui său pentru tot restul vieţii.

Ziua Recrutării. Era singura zi în care armata regelui cutreiera provinciile şi alegea cu grijă voluntari pentru Legiunea Regală. Thor nu visase la nimic altceva de când venise pe lume. Pentru el, viaţa însemna un singur lucru: să se alăture Cavalerilor de Argint, forţa de elită a regelui, echipaţi cu cele mai elegante armuri şi cu cele mai alese arme din câte existau în cele două regate. Şi nu puteai deveni unul dintre aceştia, dacă nu făceai parte mai întâi din Legiune, regimentul de scutieri cu vârste cuprinse între paisprezece şi nouăsprezece ani. Iar dacă nu erai fiul unui nobil sau al unui războinic vestit, nu aveai cum să te alături altfel Legiunii.

Ziua Recrutării era o excepţie, un prilej rar, o dată la câţiva ani, când Legiunea se împuţina simţitor, iar oamenii regelui cutreierau ţinutul în căutare de noi recruţi. Toată lumea ştia că puţini oameni de rând erau aleşi şi că puţini dintre aceştia rămâneau în Legiune.

Thor scruta orizontul, atent la cea mai mică mişcare. Ştia că pe acest drum, singurul către satul său, vor trece Cavalerii de Argint şi voia să fie cel dintâi care să-i zărească. În jurul său, turma de oi behăia nerăbdătoare, îndemnându-l să o coboare spre păşunea cu iarbă mai grasă de la poalele măgurii. Încercă să ignore zgomotul şi duhoarea. Trebuia să se concentreze.

Ceea ce îl ajutase să îndure totul, toţi aceşti ani în care avusese în grijă turmele, în care fusese lacheul tatălui său şi al fraţilor mai mari, el, cel mai neglijat şi mai împovărat dintre toţi, fusese gândul că într-o zi va pleca de aici. Într-o bună zi, când Cavalerii de Argint vor sosi, îi va surprinde pe toţi cei care îl dispreţuiseră şi va fi ales. Dintr-o mişcare grabnică, se va urca într-una dintre căruţele lor şi îşi va lua rămas bun de la toate acestea.

Tatăl lui Thor, fără îndoială, nu-l crezuse vreodată un candidat serios pentru Legiune—de fapt, nu-l crezuse vreodată un candidat serios pentru ceva. În schimb, îşi dedicase dragostea şi atenţia celor trei fraţi mai mari ai lui Thor. Cel mai mare avea nouăsprezece ani, ceilalţi doi erau doar cu un an mai mici unul faţă de celălalt, iar Thor era cu trei ani mai tânăr decât ultimul dintre aceştia. Poate pentru că erau apropiaţi ca vârstă sau poate pentru că semănau între ei şi nu aduceau deloc cu Thor, cei trei erau mereu împreună, abia băgând de seamă că Thor există.

Mai rău, ei erau mai înalţi, mai voinici şi mai puternici decât el, iar Thor, deşi ştia că nu e scund, se simţea mic alături de ei, îşi simţea fragile picioarele musculoase, în comparaţie cu stâlpii de stejar ai acestora. Iar tatăl său nu făcuse nimic pentru a schimba acest lucru—care părea că-i place grozav—lăsându-l pe Thor să aibă grijă de turme sau să ascută armele, în timp ce fraţii săi erau lăsaţi să le mânuiască.

Lucrul acesta nu fusese spus niciodată pe faţă, dar întotdeauna fusese de la sine înţeles că Thor îşi va petrece viaţa în umbra fraţilor săi, silit să-i vadă pe aceştia înfăptuind lucruri măreţe. Destinul său, dacă ar fi fost după tatăl şi fraţii săi, ar fi fost să rămână acolo, înghiţit de acel sat, şi să-şi ajute familia.

Şi mai rău era că Thor băgase de seamă că fraţii săi se simţeau, inexplicabil, ameninţaţi de el, poate chiar îl urau. Thor vedea asta în fiecare privire, în fiecare gest al lor. Nu înţelegea cum, dar trezise ceva în ei, un soi de teamă sau de invidie. Poate pentru că era diferit, nu arăta şi nu vorbea ca ei; nici măcar nu se îmbrăca la fel, căci tatăl său păstra tot ce era mai bun pentru aceştia – veşmintele de stofă pluşată, vopsite în purpuriu sau stacojiu, armele aurite—în timp ce Thor purta cele mai grosolane zdrenţe.

Cu toate acestea, Thor se descurca cu ce avea, găsind modalitatea de a face hainele să i se potrivească, legându-şi tunica, în jurul taliei, cu o cingătoare, iar  acum că venise vara, îşi tăia mânecile pentru a-şi răcori braţele musculoase. Îşi potrivise cămaşa cu o pereche de pantaloni grosolani din in—singura pe care o avea—şi o pereche de cizme din piele de cea mai slabă calitate, legate cu şireturi pe gambe. Nu erau făcute din aceeaşi piele ca încălţămintea fraţilor săi, dar le putea purta. Avea îmbrăcămintea tipică a unui păstor, dar nu şi purtarea acestuia.

Thor era înalt şi slab, cu fălci puternice şi bărbie nobilă, cu ochi cenuşii, arătând ca un războinic pribeag. Părul său drept, castaniu, îi cădea în valuri, pe lângă urechi, iar înapoia pletelor, ochii îi luceau ca plevuşca în lumină.

În vreme ce fraţii lui Thor vor fi lăsaţi să doarmă în această dimineaţă, vor primi o masă copioasă şi vor fi trimişi la selecţie cu cele mai bune arme şi binecuvântarea tatălui, lui nu i se va îngădui să participe. Încercase o dată să discute cu tatăl său despre asta, dar nu reuşise. Tatăl a încheiat repede discuţia, iar el nu a mai încercat să o reia vreodată. Pur şi simplu nu era drept. Thor era hotărât să refuze destinul pe care i-l plănuise tatăl său.

La primul semn al caravanei regale, va alerga acasă, îşi va înfrunta tatăl şi, că-i va plăcea sau nu, se va prezenta oamenilor regelui. Va participa la selecţie alături de ceilalţi. Tatăl său nu-l va putea împiedica. Gândindu-se la asta, simţi un nod în stomac.

Primul soare se înălţase, iar atunci când cel de-al doilea, verde ca menta, începu să răsară, adăugând un strat de lumină cerului purpuriu, Thor îi zări. I se zbârli tot părul şi sări în picioare ca ars. Departe, la orizont, se zărea conturul unei căruţe trase de cai, ridicând praful drumului cu roţile sale. Când o altă căruţă îşi făcu apariţia,  inima începu să-i bată mai repede; apoi apăru alta. Chiar şi de aici, carele aurii străluceau în lumina sorilor ca spinările argintii ale unor peşti sărind din apă.

În clipa în care numără cea de-a douăsprezecea căruţă, nu mai fu în stare să aştepte. Cu inima zvâcnindu-i în piept, uitând de turmă pentru prima dată în viaţă, Thor se întoarse şi coborî dealul  poticnindu-se, hotărât să nu se dea în lături de la nimic până când nu se va face cunoscut.


*

În timp ce cobora alergând printre copaci, fără a-i păsa de zgârieturile provocate de ramuri, Thor se opri o clipă pentru a-şi trage răsuflarea. Ajunse într-un luminiş şi îşi văzu satul întinzându-se în vale: o aşezare adormită, cu o poveste a sa, cu case de lut alb, cu acoperişuri de paie. Doar câteva zeci de familii trăiau în aceste case. Fumul se ridica din hornuri, pentru că cei mai mulţi se treziseră devreme şi îşi pregăteau masa de dimineaţă.

Era un loc idilic, destul de departe—la o zi călare de Curtea regelui—pentru a descuraja călătorii să ajungă aici. Era doar unul dintre satele de fermieri de la marginea Inelului, o simplă rotiţă în angrenajul Regatului de Apus.

Ajuns la capătul drumului, Thor dădu năvală în piaţa satului, ridicând praful pe unde trecea. Găinile şi câinii fugeau din calea lui, iar o bătrână, ghemuită în faţa casei sale, înaintea unui cazan cu apă în clocot, şuieră după el. "Mai încet, băiete!", ţipă aceasta, în timp ce el trecu în fugă pe lângă ea, împrăştiindu-i praf peste foc.

Dar Thor nu ar fi încetinit, nici pentru ea, nici pentru oricine altcineva. O luă pe o uliţă dosnică, apoi pe alta, cotind când la stânga, când la dreapta, pe drumul pe care îl ştia pe de rost, până ajunse acasă.

Era o locuinţă mică, greu de descris, cu nimic diferită de toate celelalte, cu pereţi de lut alb şi acoperiş colţuros de paie. La fel ca în cele mai multe case, singura odaie fusese împărţită, tatăl dormind într-o parte a ei, iar fraţii, în cealaltă; spre deosebire de cele mai multe locuinţe, casa avea un coteţ de găini în spate, iar Thor fusese exilat să doarmă acolo.

La început, Thor dormise cu fraţii săi, dar, în timp, aceştia crescuseră, deveniseră mai răutăcioşi şi mai egoişti şi nu-l mai primiseră lângă ei. Thor suferise la început, dar acum îi plăcea locul său, preferând să se ţină departe de ei. Asta confirma ceea ce Thor deja ştia, anume că era un proscris în propria familie.

Thor alergă spre uşa din faţă şi năvăli înăuntru fără să se oprească.

„Tată!”, strigă el, gâfâind. „Cavalerii de Argint! Vin!”

Tatăl şi cei trei fraţi luau micul dejun, deja îmbrăcaţi cu cele mai bune haine. La cuvintele lui, săriră de pe scaune şi ţâşniră pe lângă el, înghiontindu-l, în timp ce se repezeau afară, în drum.

Thor îi urmă şi se opriră toţi scrutând orizontul.

„Nu văd niciunul”, zise Drake, cel mai mare dintre fraţi, cu vocea lui profundă. Cu cei mai largi umeri, cu părul tuns scurt, ca al fraţilor săi, cu ochii căprui şi buzele subţiri, dezaprobatoare, el se uită încruntat la Thor, ca de obicei.

„Nici eu”, a repetat Dross, doar cu un an mai mic decât Drake, ţinându-i mereu partea.

„Vin!”, ripostă Thor. „Jur!”

Tatăl se întoarse spre el şi îl luă de umeri cu asprime.

„De unde ai putea şti tu?”, întrebă el.

„I-am văzut.”

„Cum? De unde?”

Thor ezită; fusese prins. Tatăl ştia, desigur, că singurul loc din care Thor ar fi putut să-i vadă era cel de pe culmea măgurii. Acum, Thor nu ştia cum să răspundă.

„Eu … am fost pe culme…”

„Cu turma? Ştii că nu trebuie să meargă atât de departe.”

„Dar astăzi a fost altceva. Trebuia să văd.”

Tatăl îşi coborî încruntat privirea.

„Du-te de îndată înăuntru, adu săbiile fraţilor tăi şi lustruieşte-le tecile, astfel încât să arate cât mai bine, înainte să ajungă aici oamenii regelui.”

Terminând cu el, tatăl se întoarse către fraţii săi, care stăteau toţi în drum, uitându-se cu mare băgare de seamă.

„Crezi că ne vor alege?” întrebă Durs, cel mai tânăr dintre cei trei, cu trei ani mai mare decât Thor.

„Ar fi o prostie să nu”, spuse tatăl său. „Nu prea au oameni anul acesta. Selecţia a fost slabă, altfel nu s-ar mai fi obosit să vină. Staţi drepţi, voi trei, cu bărbia sus şi pieptul în afară. Nu-i priviţi drept în ochi, dar nu vă uitaţi nici într-o parte. Fiţi tari şi încrezători. Nu arătaţi nicio slăbiciune. Dacă vrei să fii în Legiunea Regală, trebuie să te porţi de parcă ai face deja parte din ea.”

„Da, tată”, răspunseră cei trei într-un glas, ocupându-şi locurile.

Tatăl se întoarse şi-i aruncă lui Thor o privire aspră.

„De ce eşti încă aici?” întrebă. „Treci înăuntru.”

Thor stătea acolo, cu inima îndoită. N-ar fi vrut să nu-şi asculte tatăl, dar trebuia să-i vorbească. Inima îi bătea puternic în timp ce încerca să ia o hotărâre. Decise că ar fi mai bine să-l asculte, să aducă săbiile şi abia apoi să-l înfrunte. Să-l ignore de-a dreptul n-ar fi bine.

Thor se repezi în casă, ieşi prin spate şi intră în şopronul cu arme. Găsi cele trei săbii ale fraţilor săi, toate frumos ornate, cu mânere din argint de calitate superioară, daruri preţioase pentru care tatăl lui trudise ani în şir. Le înşfăcă pe toate trei, surprins ca întotdeauna de greutatea lor, şi se întoarse în fugă cu ele.

Alergă spre fraţii săi, le înmână săbiile, apoi se întoarse către tatăl său.

„Cum, nu sunt lustruite?” spuse Drake.

Tatăl se întoarse spre el dezaprobator, dar, înainte să poată spune ceva, Thor i se adresă:

„Tată, te rog! Trebuie să-ţi vorbesc !”

„Ţi-am spus să le lustruieşti…”

„Te rog, tată!”

Tatăl îl fixă furios, ezitând. Probabil văzuse seriozitatea pe chipul lui Thor, pentru că, în cele din urmă, spuse: „Ei bine?”

„Vreau să ţii seama şi de mine. Alături de ceilalţi. Pentru Legiune.”

Hohotele fraţilor se auziră înapoia sa, făcându-l să se înroşească.

Dar tatăl său nu râdea; dimpotrivă, încruntarea i se accentuă.

„Tu?”

Thor scutură viguros din cap.

„Am paisprezece ani. Pot fi ales.”

„Limita este de paisprezece ani”, spuse Drake, cu dispreţ, peste umăr. „Dacă te-ar lua, ai fi cel mai tânăr. Crezi că te-ar alege pe tine în locul unuia ca mine, cu cinci ani mai mare?”

„Eşti obraznic”, spuse Durs. „Întotdeauna ai fost.”

Thor se întoarse spre ei.

„Nu v-am întrebat pe voi”, spuse el.

Se întoarse către tatăl său, care privea încruntat.

„Tată, te rog”, spuse. „Dă-mi o şansă. Asta-i tot ce-ţi cer. Ştiu că sunt tânăr, dar, în timp, voi arăta ce pot.”

Tatăl clătină din cap.

„Tu nu eşti un luptător, băiete. Nu eşti ca fraţii tăi. Eşti păstor. Viaţa ta e aici. Cu mine. Îţi vei face îndatoririle şi le vei face bine. Unii nu ar trebui să-şi dorească prea mult. Acceptă-ţi viaţa şi învaţă s-o iubeşti.”

Thor simţi cum i se rupe inima când îşi văzu visul spulberat.

Nu, gândi. Nu poate fi aşa.

„Dar, tată…”

„Tăcere!” strigă el, iar strigătul lui ascuţit tăie aerul. „Destul cu tine. Iată-i că vin. Dă-te din drum şi poartă-te bine cât timp sunt aici.”

Tatăl său înaintă şi cu o mână îl împinse deoparte, de parcă ar fi fost un obiect pe care prefera să nu-l vadă. Împunse cu palma lui cărnoasă pieptul lui Thor.

Se auzi un huruit puternic, iar oamenii locului se revărsară din case, căptuşind străzile. Un nor crescând de praf anunţă convoiul şi, câteva clipe mai târziu, sosi o duzină de căruţe trase de cai, ce făceau un zgomot ca de tunet.

Intrară în oraş, precum o armată neaşteptată, oprindu-se în apropierea casei lui Thor. Caii lor tropotiră în loc, fornăind. Trecu ceva vreme până se risipi norul de praf şi Thor încercă, neliniştit, să tragă cu ochiul la armurile şi armele lor. Nu mai fusese niciodată atât de aproape de Cavalerii de Argint, iar inima îi  bătea tot mai tare.

Oşteanul din fruntea convoiului descălecă. Iată-l aici, în carne şi oase, unul dintre adevăraţii cavaleri de argint, acoperit cu o strălucitoare cămaşă de zale, cu o spadă lungă agăţată de centură. Părea a avea între treizeci şi patruzeci de ani, un bărbat adevărat, cu o barbă nerasă de câteva zile, cu cicatrici pe obraz şi cu un nas strâmbat în bătălie. Era cel mai însemnat om pe care-l văzuse Thor vreodată, de două ori mai voinic decât ceilalţi, cu o înfăţişare care arăta că el era comandantul.

Oşteanul sări pe drumul prăfuit, cu pintenii zornăind în timp ce se apropia de grupul de băieţi aliniaţi.

Pretutindeni în sat, zeci de băieţi stăteau în poziţie de drepţi, sperând. Dacă s-ar fi alăturat Cavalerilor de Argint, ar fi avut o viaţă de onoare şi luptă, de renume şi glorie – dar şi pământuri, titluri şi bogăţii. Ar fi avut cea mai bună mireasă, cele mai alese terenuri, o viaţă glorioasă. Ar fi fost o onoare pentru familie, iar intrarea în Legiune era primul pas.

Thor studia căruţele mari, aurii şi se gândea că n-ar putea lua atât de mulţi recruţi. Regatul era întins şi aveau multe oraşe de vizitat. Înghiţi în sec, înţelegând că şansele sale erau chiar mai mici decât crezuse. Ar trebui să înlăture toţi aceşti băieţi – mulţi dintre ei vajnici luptători – dar şi pe cei trei fraţi ai săi. Fu cuprins de un sentiment de slăbiciune.

Abia mai putea respira, în timp ce oşteanul înainta în linişte, cercetând rândurile aspiranţilor. Începu din partea îndepărtată a străzii, apoi se întoarse încet. Thor îi cunoştea pe toţi ceilalţi băieţi, desigur. Ştia, de asemenea, că unii îşi doreau, în taină, să nu fie aleşi, chiar dacă familiile lor îşi doreau să-i trimită de-acasă. Se temeau; n-ar fi fost oşteni buni.

Thor era indignat. Simţea că merită să fie ales la fel ca oricare dintre ei. Faptul că fraţii săi erau mai mari şi mai puternici nu însemna că el nu avea dreptul să se prezinte şi să fie ales. Simţea  o ură arzătoare pentru tatăl său şi aproape îşi ieşi din fire când oşteanul se apropie.

Oşteanul se opri, pentru prima dată, în faţa fraţilor săi. Îi măsură cu privirea de sus până jos şi păru impresionat. Întinse mâna, înşfăcă una dintre teci şi trase cu putere, ca şi cum ar fi vrut să verifice cât este de solidă.

Schiţă un zâmbet.

„Nu ţi-ai folosit încă sabia în luptă, nu-i aşa?” îl întrebă pe Drake.

Thor îl văzu pe Drake neliniştit pentru prima dată în viaţă. Drake înghiţi în sec.

„Nu, Domnia Ta. Dar am folosit-o de multe ori în antrenamente şi sper să…”

„În antrenamente!”

Oşteanul râse în hohote şi se întoarse către ceilalţi, care i se alăturară, râzând lui Drake în faţă.

Drake roşi puternic. Era prima oară când Thor îl vedea pe Drake stânjenit—de obicei, Drake era cel care-i făcea pe ceilalţi să se simtă stânjeniţi.

„Ei bine, atunci am să le spun duşmanilor noştri să se teamă de tine—tu, care te antrenezi cu sabia!”

Grupul de oşteni râse din nou.

Apoi oşteanul se întoarse către ceilalţi fraţi ai lui Thor.

“Băieţii aceştia sunt din acelaşi neam,” spuse el, frecându-şi bărbia nerasă. „Asta nu e rău. Sunteţi toţi de mărimea potrivită. Neîncercaţi, totuşi. Veţi avea nevoie de mult antrenament pentru a reuşi.”

Făcu o pauză.

„Cred că le-am putea găsi loc.”

Clătină din cap către căruţa din spate.

„Urcaţi, urcaţi repede. Înainte să mă răzgândesc.”

Cei trei fraţi ai lui Thor alergară spre căruţă, radioşi. Thor observă că şi tatăl său radia.

Dar se simţea abătut în timp ce îşi urmărea fraţii îndepărtându-se.

Oşteanul se întoarse şi se îndreptă către următoarea locuinţă. Thor nu mai putea îndura.

„Sire!” strigă Thor.

Tatăl său se uită urât la el, dar lui Thor nu-i mai păsa.

Oşteanul se opri cu spatele la el şi se întoarse încet.

Thor făcu doi paşi în faţă, cu inima bătând şi cu pieptul scos înainte cât de mult putea.

„Pe mine nu m-aţi luat în considerare, sire”, spuse el.

Oşteanul tresări şi-l măsură pe Thor cu privirea, ca şi cum acesta ar fi fost o glumă.

„N-am făcut-o?” întrebă el şi izbucni în râs. Oamenii lui izbucniră, de asemenea, în râs. Dar lui Thor nu-i păsa. Acesta era momentul lui. Era acum ori niciodată.

„Vreau să mă alătur Legiunii!” spuse Thor.

Oşteanul păşi către Thor.

„Acum?”

Părea că se amuză.

„Şi ai împlinit măcar paisprezece ani?”

„Da, Sire. Acum două săptămâni.”

„Acum două săptămâni!”

Bărbatul râdea în hohote, la fel şi bărbaţii din spatele său.

„În acest caz, duşmanii noştri ar tremura cu siguranţă la vederea ta.”

Thor ardea de umilinţă. Trebuia să facă ceva. Nu putea să lase lucrurile să se sfârşească aşa.

Oşteanul dădu să plece—dar Thor nu putea îngădui asta.

Făcu un pas înainte şi strigă: „Sire! Faceţi o greşeală!”

Un suflu de groază se răspândi prin mulţime, în timp ce oşteanul se opri din nou şi se întoarse încet. Acum era încruntat.

„Băiat prost”, zise tatăl său, prinzându-l pe Thor de umăr, „du-te în casă!”

„Nu mă voi duce!” strigă Thor, scuturându-se de strânsoarea tatălui său.

Oşteanul păşi spre Thor şi tatăl său se retrase.

„Cunoşti pedeapsa pentru insultarea unui cavaler de argint?” îl repezi oşteanul.

Inima lui Thor bătea cu tărie, dar ştia că nu mai putea da înapoi.

„Vă rugăm să-l iertaţi, Sire”, spuse tatăl său. „E un copil şi…”

"Eu nu vorbesc cu tine", spuse oşteanul. Cu o privire nimicitoare, îl forţă pe tatăl lui Thor să se îndepărteze.

Oşteanul se întoarse către Thor.

„Răspunde-mi!”, strigă el.

Thor înghiţi în sec, incapabil să vorbească. Lucrurile nu mergeau aşa cum îşi imaginase.

„Să insulţi un cavaler de argint înseamnă să-l insulţi pe însuşi Regele”, spuse Thor cu sfială, recitând ceea ce învăţase pe de rost.

„Da”, zise oşteanul. „Ceea ce înseamnă că-ţi pot da patruzeci de lovituri de bici dacă doresc.”

„N-am vrut să insult pe nimeni, sire”, zise Thor. „Vreau doar să fiu ales. Vă rog. Am visat asta toată viaţa. Vă rog. Lăsaţi-mă să mă alătur Legiunii.”

Oşteanul îl privi şi expresia i se îndulci uşor.

“Eşti tânăr, băiete. Şi ai o inimă mândră. Dar nu eşti pregătit. Întoarce-te la noi când vei fi înţărcat.”

Spunând acestea, se întoarse şi se îndepărtă ca o furtună, abia aruncând o privire celorlalţi băieţi. Urcă repede pe cal.

Thor, deznădăjduit, urmări convoiul care se puse în mişcare; pe cât de repede sosiseră, pe atât de repede plecau.

Ultimul lucru pe care Thor îl zări era imaginea fraţilor săi, stând în spatele celei din urmă căruţe, privindu-l dezaprobator şi batjocoritor. Se îndreptau, sub ochii lui, spre o viaţă mai bună. Thor se simţea murind pe dinăuntru.

Imediat ce entuziasmul din jur s-a stins, sătenii se strecurară înapoi în casele lor.

“Îţi dai seama cât de prost ai fost, băiat nesăbuit?” se răsti tatăl său, prinzându-l de umeri. “Îţi dai seama că ai fi putut nărui şansele fraţilor tăi?”

Thor împinse brutal mâinile tatălui său, dar tatăl se întinse şi-l lovi cu dosul palmei peste faţă. Thor simţi o durere ascuţită şi îşi privi fix tatăl. Pentru prima dată, o parte din el ar fi vrut să-i întoarcă lovitura. Dar se stăpâni.

“Du-te, caută oile şi adu-le înapoi. Acum ! Iar când te întorci, să nu aştepţi mâncare de la mine. Nu vei mânca în seara asta şi te vei gândi la ce ai făcut.”

“Poate că nu mă voi întoarce deloc!” strigă Thor în timp ce se răsuci şi se îndepărtă repede, departe de casă, spre dealuri.

“Thor!” îl strigă tatăl. Câţiva săteni, care se aflau încă în drum, se opriseră şi priveau.

Thor iuţi pasul, apoi începu să alerge, dorind să plece cât mai departe de locul acela.

Abia observă că plângea, că lacrimile îi inundau chipul, căci toate visele îi fuseseră spulberate.




CAPITOLUL DOI


Thor rătăci ore întregi pe dealuri, într-o continuă agitaţie, până când se opri în sfârşit pe un deal şi se aşeză cu braţele încrucişate peste picioare, privind orizontul. Urmări carele dispărând şi privi norul de praf care dăinui ore în şir după aceea.

Nu vor mai reveni. Acum era sortit să rămână aici, în acest sat, ani la rând, aşteptând o altă şansă—dacă se vor mai întoarce vreodată. Dacă tatăl său îi va permite.

De-acum, vor fi numai el şi tatăl său, singuri în casă, şi sigur tatăl îşi va dezlănţui toată mânia asupra sa. Va continua să fie servitorul acestuia, vor trece anii şi va sfârşi prin a fi ca tatăl său, captiv aici, ducând o viaţă meschină de slugă—în timp ce fraţii săi îşi vor câştiga gloria şi renumele. Sângele îi fierbea de nedreptatea întregii situaţii. Nu aceasta era viaţa care îi fusese menită. Ştia asta.

Thor îşi stoarse creierul pentru a-şi da seama ce ar putea face ca să schimbe lucrurile. Dar nu găsi nimic. Asta îi oferise viaţa.

După ce stătu ore întregi, se ridică deprimat şi începu să urce dealurile care îi erau familiare, tot mai sus şi mai sus. Inevitabil, rătăci înapoi spre turmă, spre măgura cea înaltă. Pe măsură ce urca, primul soare cobora pe cer, iar al doilea îşi atingea apogeul, răspândind o tentă verzuie. Thor hoinări îndelung, scoţându-şi absent praştia de la brâu, cu pielea ei foarte uzată după atâţia ani de folosire. Băgă mâna în sacul legat la şold, îşi pipăi colecţia de pietre, una mai netedă decât cealaltă, culese din pâraie cu grijă. Câteodată, trăgea în păsări; alteori, în rozătoare. Era un obicei pe care-l dobândise de-a lungul timpului. La început, nu nimerea nimic; apoi, o dată, lovi o ţintă în mişcare. De atunci, îşi nimerea întotdeauna ţinta. Acum, trasul cu praştia devenise un obicei—şi îl ajuta să-şi elibereze o parte din furie. Erau fraţii săi în stare să taie cu sabia un buştean, dar  n-ar fi putut niciodată să lovească cu piatra o pasăre în zbor.

Thor puse absent o piatră în praştie, se lăsă pe spate şi trase cu toată forţa, imaginându-şi că o aruncă în tatăl său. Lovi o creangă a unui copac îndepărtat, doborând-o cu uşurinţă. Odată ce descoperise că putea, de fapt, să ucidă animale în mişcare, încetase să mai tragă în ele, temându-se de propria-i forţă şi nedorind să facă rău nimănui; acum, crengile erau ţintele sale. Mai puţin în cazul în care o vulpe îi urmărea turma. În timp, învăţaseră să se ţină deoparte, iar ca urmare, oile lui Thor erau cele mai bine păzite din sat.

Thor se gândea la fraţii săi, supărat, întrebându-se pe unde erau ei acum. După o zi de drum, vor ajunge la curtea regelui. El doar îşi putea imagina. Îi văzu sosind cu mare alai, văzu oamenii îmbrăcaţi de sărbătoare întâmpinându-i. Războinicii întâmpinându-i. Cavalerii de Argint întâmpinându-i. Vor fi primiţi înăuntru, vor fi găzduiţi în cazarma Legiunii, se vor antrena cu cele mai bune arme pe domeniile regelui. Fiecare dintre ei va fi numit scutier al unui cavaler faimos. Într-o zi, vor deveni ei înşişi cavaleri, vor avea caii lor, stema proprie şi propriul lor scutier. Vor lua parte la toate sărbătorile şi vor cina la masa regelui. Era o viaţă minunată. Şi îi scăpase printre degete.

Thor se simţea fizic rău şi încerca să-şi alunge totul din minte. Dar nu putea. O parte ascunsă a fiinţei sale îi striga să nu renunţe, îi spunea că are un destin măreţ. Nu ştia care era acesta, dar ştia că nu era aici. Se simţea diferit, poate chiar special. Dar nimeni nu-l înţelegea. Şi toţi îl subestimau.

Thor ajunse pe cea mai înaltă măgură şi îşi zări oile. Erau încă adunate laolaltă, aşa cum fuseseră învăţate, păscând mulţumite orice fir de iarbă puteau găsi. Le numără, uitându-se după petele roşii cu care le însemnase pe spate. Îngheţă când sfârşi numărătoarea. O oaie lipsea.

Numără iar şi iar, nevenindu-i să creadă: o oaie era pierdută.

Thor nu pierduse niciodată până atunci o oaie, iar tatăl său nu-l va lăsa niciodată să uite acest lucru. Mai grav, îi era de nesuportat gândul că una dintre oile sale se pierduse, că era singură, vulnerabilă în sălbăticie. Detesta să vadă suferinţa oricărei creaturi nevinovate.

Thor se precipită spre vârful măgurii şi scrută orizontul până când o zări, în depărtare, câteva dealuri mai încolo; oaia singuratică, cu semnul roşu pe spate. Îi pieri curajul când observă că oaia nu numai că fugise, dar, dintre toate locurile, alesese să se îndrepte spre apus, spre Pădurea Întunecată.

Thor înghiţi în sec. Pădurea Întunecată era un loc interzis nu numai oilor, ci şi oamenilor. Era dincolo de hotarele satului şi, încă de când învăţase să meargă, ştia că nu trebuie să se aventureze într-acolo. Nu o făcuse niciodată. Să te duci în acel loc, spunea legenda, cu desişurile sale neumblate, pline de animale periculoase, însemna moarte sigură.

Thor se uită la cerul care se întuneca, frământându-se. Nu putea renunţa la oaia sa. Socoti că, dacă s-ar mişca repede, s-ar putea întoarce la timp.

După o ultimă privire înapoi, se întoarse şi o rupse la fugă spre vest, către Pădurea Întunecată, în timp ce nori groşi se adunau pe cer. Se simţea slăbit, dar picioarele păreau a-i alerga singure. I se părea că nu mai există cale de întoarcere, nici dacă şi-ar dori.

Părea că nimerise într-un coşmar.


*

Thor coborî grăbit şirul de dealuri fără să se oprească, până în umbra deasă a Pădurii Întunecate. Urmele se sfârşeau acolo unde începea pădurea, iar el pătrunse pe un teritoriu necunoscut, călcând frunzele de vară care îi foşneau sub picioare.

În clipa în care intră în pădure, fu înghiţit de întuneric, lumina neputând să treacă printre pinii falnici de deasupra. Era mai răcoare aici şi, de îndată ce depăşi marginea pădurii, fu străbătut de un fior. Nu era doar întunericul de vină sau frigul—era şi altceva. Nu putea spune ce. Avea senzaţia că… e urmărit.

Thor privi crengile bătrâne şi noduroase de deasupra, mai groase decât el, legănându-se şi trosnind sub adierea vântului. Abia făcuse cincizeci de paşi în pădure când începu să audă zgomote ciudate de animale. Se întoarse şi abia mai putu vedea locul prin care intrase; i se părea deja că nu mai există cale de întoarcere. Ezita.

Pădurea Întunecată se aflase întotdeauna la periferia satului şi la periferia conştiinţei lui Thor, ca ceva adânc şi misterios. Niciun păstor care-şi pierduse vreodată o oaie în pădure nu îndrăznise să se aventureze după ea. Nici măcar tatăl lui. Poveştile despre acest loc erau prea sumbre şi dăinuiau de multă vreme.

Dar această zi avea ceva aparte ce-l făcu pe Thor să nu-i mai pese, îl făcu să-şi lepede prudenţa. O parte din el dorea să-şi depăşească limitele, să ajungă cât mai departe de casă posibil şi să îngăduie vieţii să-l poarte oriunde voia.

Se aventură mai departe, apoi se opri, neştiind încotro să se îndrepte. Observă urme, crengi îndoite pe unde trecuse probabil oaia sa şi se îndreptă în acea direcţie. După un timp, se întoarse din nou.

Înainte de a fi trecut o oră, era iremediabil pierdut. Încercă să-şi amintească pe unde venise —dar nu mai era sigur. Un sentiment de nelinişte îl cuprinse, dar îşi spuse că singura cale de ieşire era înainte, aşa că îşi urmă drumul.

În depărtare, Thor zări o rază de lumină şi se îndreptă într-acolo. Ajuns în faţa unui mic luminiş, se opri la marginea acestuia de parcă ar fi prins rădăcini, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.

Stând acolo, cu spatele la Thor, îmbrăcat cu o mantie lungă de satin albastru, se afla un bărbat. Nu era un bărbat oarecare —Thor putea simţi asta de acolo. Părea deosebit. Poate un druid. Stătea înalt şi drept, cu capul acoperit de o glugă, complet nemişcat, de parcă nu-i păsa de nimic pe lume.

Thor nu ştia ce să facă. Auzise despre druizi, dar nu întâlnise niciodată unul. Judecând după semnele de pe mantia sa, ornamente de aur lucrate cu grijă, nu era un simplu druid: acelea erau însemne regale. Ale Curţii Regale. Thor nu putea să înţeleagă. Ce făcea un druid regal acolo?

După un timp care-i păru o veşnicie, druidul se întoarse încet şi-l privi, iar Thor îi recunoscu chipul. I se tăie respiraţia. Era una dintre cele mai cunoscute figuri din regat: druidul personal al regelui. Argon, consilierul regilor Regatului de Apus de secole. Ce făcea aici, departe de curtea regală, în inima Pădurii Întunecate, era un mister. Thor se întrebă dacă nu cumva era rodul imaginaţiei sale.

„Ochii nu te înşală”, spuse Argon, aţintindu-l cu privirea.

Vocea îi era profundă, ca din alte vremuri, de parcă ar fi fost a pădurii înseşi. Cu ochii săi mari, străvezii, părea a-l sfredeli pe Thor, măsurându-l. Thor simţea o energie intensă venind dinspre druid—de parcă ar fi stat în soare.

Thor îngenunche imediat şi îşi înclină capul.

„Domnia Voastră”, spuse el. „Îmi pare rău că v-am deranjat.”

Lipsa de respect faţă de un consilier al regelui putea însemna închisoarea sau pedeapsa cu moartea. Acest lucru era întipărit în mintea lui Thor de când se născuse.

„Ridică-te, copile”, zise Argon. „Dacă aş fi dorit să îngenunchezi, ţi-aş fi spus.”

Thor se ridică încetişor şi-l privi. Argon făcu câţiva paşi spre el. Se opri şi-l privi fix, până ce Thor începu să se simtă stânjenit.

„Ai ochii mamei tale”, zise Argon.

Thor fu surprins. Nu-şi cunoscuse niciodată mama şi nu întâlnise niciodată pe cineva, cu excepţia tatălui său, care să o fi cunoscut. I se spusese că a murit aducându-l pe lume, iar pentru aceasta Thor se simţise întotdeauna oarecum vinovat. Întotdeauna bănuise că acesta era motivul pentru care era urât de ai săi.

„Cred că mă luaţi drept altcineva”, răspunse Thor. Eu nu am mamă.

„Nu ai? întrebă Argon zâmbind. „Ai fost zămislit de un bărbat singur?”

„Am vrut să spun, sire, că mama a murit la naşterea mea. Cred că mă confundaţi.”

„Eşti Thorgrin din clanul McLeod. Cel mai tânăr dintre cei patru fraţi. Cel care nu a fost ales.”

Ochii lui Thor se deschiseră larg. Nu prea ştia ce să facă. Faptul că cineva atât de important ca Argon ştia cine e—era mai mult decât putea înţelege. Nu-şi imaginase niciodată că era cunoscut cuiva din afara satului său.

„De unde… ştiţi aceste lucruri?”

Argon îi zâmbi, dar nu-i răspunse.

Thor fu cuprins de curiozitate.

„Cum..” adăugă Thor, abia găsindu-şi cuvintele, „…cum de o cunoaşteţi pe mama? Aţi întâlnit-o? Cine era?”

Argon se întoarse şi plecă.

„Întrebări pentru altă dată,” zise el.

Thor, confuz, îl urmări plecând. Fusese o întâlnire năucitoare şi misterioasă şi totul se întâmplase atât de repede. Hotărî că nu-l putea lăsa pe Argon să plece; se grăbi să-l urmeze.

„Ce faceţi pe-aici?” întrebă Thor, hotărât să-l prindă din urmă. Folosindu-şi toiagul, un obiect vechi de fildeş, Argon mergea neaşteptat de repede. „Mă aşteptaţi pe mine, nu-i aşa?”

„Pe cine altcineva?” întrebă Argon.

Thor se grăbi să-l urmeze prin pădure, lăsând luminişul în urmă.

„Dar de ce pe mine? Cum de-aţi ştiut că voi fi aici? Ce doriţi de la mine?”

„Cam multe întrebări,” zise Argon. “Ai umplut văzduhul. Mai degrabă ar trebui să asculţi.”

Thor mergea după el prin pădurea deasă, făcând tot posibilul să păstreze tăcerea.

“Ai venit să-ţi cauţi oaia pierdută,” afirmă Argon. “Un efort nobil. Dar îţi pierzi vremea. Nu va supraviețui.”

Ochii lui Thor se deschiseră larg.

“De unde ştiţi?”

“Cunosc lumi pe care nu le vei cunoaşte niciodată, băiete. Cel puţin, nu încă.”

Thor era tot mai uimit, în timp ce iuţea pasul pentru a-l prinde din urmă.

„Nu vei asculta, totuşi. Este firea ta. Încăpăţânat. Ca maică-ta. Vei continua să-ţi cauţi oaia, hotărât s-o salvezi.”

Thor se înroşi, căci Argon îi citise gândurile.

„Eşti un băiat curajos”, adăugă el. „Cu o voinţă puternică. Prea mândru. Acestea sunt calităţi. Dar, într-o zi, acestea ţi-ar putea aduce prăbuşirea.”

Argon începu să se caţere pe o creastă acoperită cu muşchi, iar Thor se ţinu după el.

„Vrei să te alături Legiunii Regale”, zise Argon.

„Da!” răspunse Thor, agitat. „Am vreo şansă? Puteţi face asta să se întâmple?”

Argon râse cu o voce adâncă, seacă, ce-i stârni lui Thor fiori pe şira spinării.

„Pot face totul sau nimic. Destinul tău a fost deja scris. Dar depinde de tine să-l alegi.”

Thor nu înţelegea.

Ajunseră pe vârful crestei, unde Argon se opri şi-l privi drept în ochi. Thor stătea la numai câţiva paşi distanţă şi energia lui Argon dogora până la el.

„Ai un destin important”, spuse el. „Nu-l abandona.”

Ochii lui Thor se lărgiră. Destinul său era important? Simţi că se umflă de mândrie.

„Nu înţeleg. Vorbeşti în şarade. Te rog, spune-mi mai mult.”

Argon dispăruse.

Thor rămase cu gura căscată. Se uită în toate direcţiile, ascultând, minunându-se. Fusese doar imaginaţia sa? Fusese o iluzie?

Se întoarse şi cercetă pădurea. Din punctul de observaţie în care se afla, sus pe creastă, putea vedea mai departe decât înainte. Uitându-se, observă ceva mişcându-se în depărtare. Auzi un zgomot şi fu sigur că era oaia sa.

Se poticni de-a lungul crestei acoperite de muşchi şi se grăbi în direcţia zgomotului, înapoi prin pădure. În timp ce mergea, nu-şi putea lua gândul de la întâlnirea cu Argon. Cu greu îi venea să creadă că se întâmplase. Ce căuta druidul regelui tocmai aici, dintre toate locurile? Îl aşteptase pe el. Dar de ce? Şi ce voise să spună despre destinul său?

Cu cât Thor încerca să dezlege misterul, cu atât mai puţin înţelegea. Argon îl avertizase să nu continue şi, în acelaşi timp, îl ispitise să o facă. Acum că plecase, presimţirile lui Thor creşteau, ca şi cum ceva important era pe cale să se întâmple.

Coti şi rămase stană de piatră văzând ce se afla în faţa sa. Toate coşmarurile sale se adevereau într-o clipită. Părul i se zbârli şi înţelese că făcuse o gravă greşeală pătrunzând atât de adânc în Pădurea Întunecată.

În faţa sa, la numai treizeci de paşi, se afla un sybold. Diform, musculos, stând pe cele patru labe, aproape cât un cal de mare, era cel mai temut animal din Pădurea Întunecată, poate chiar din regat. Thor nu văzuse niciunul până atunci, dar auzise legendele. Semăna cu un leu, dar era mai mare, mai puternic, cu pielea de un stacojiu intens şi ochii de un galben strălucitor. Legenda spunea că-şi căpătase culoarea de la sângele copiilor nevinovaţi.

În viaţa sa, Thor auzise de câteva apariţii ale fiarei şi chiar şi acestea fuseseră considerate îndoielnice. Probabil pentru că nimeni nu supravieţuise, de fapt, unei asemenea întâlniri.

Unii credeau că syboldul este zeul pădurilor şi o prevestire. Care era prevestirea, Thor nu avea nici o idee.

Făcu un pas prudent înapoi.

Syboldul, cu fălcile uriaşe întredeschise, cu colţii picurând salivă, îl fixa cu ochii săi galbeni. Ţinea între fălci oaia pierdută a lui Thor: behăind, atârnând cu capul în jos, cu trupul pe jumătate străpuns de colţi. Era aproape moartă. Syboldul părea a se distra, ucigând-o lent; părea a se delecta, torturând-o.

Thor abia îi putea îndura strigătele. Oaia se zbătea, neajutorată, iar el se simţea răspunzător.

Primul său impuls fu să se întoarcă şi să fugă, dar ştia deja că ar fi inutil. Bestia aceasta putea întrece pe oricine. Fuga sa ar îmboldi fiara. Şi nu-şi putea lăsa oaia să moară aşa.

Îngheţase de frică, dar ştia că trebuie să facă ceva. Acţionă instinctiv. Îşi strecură încet mâna în săculeţ, scoase o piatră şi o puse în praştie. Cu mâna tremurândă, încordă praştia, făcu un pas înainte şi trase.

Piatra zbură prin aer şi-şi atinse ţinta. O lovitură perfectă. Lovi oaia în ochi, croindu-şi drum prin creierul ei. Oaia rămase fără vlagă. Moartă. Thor cruţase animalul de suferinţă.

Syboldul îl fixă cu privirea, înfuriat că Thor îi ucisese jucăria. Îşi deschise încet fălcile imense şi scăpă oaia, care căzu cu o bufnitură pe pământ. Apoi puse ochii pe Thor.

Mârâi, un sunet adânc, malefic care se ridică din pântecele său.

În timp ce se furişa către el, Thor, cu inima bătând puternic, puse o altă piatră în praştie, se trase înapoi, pregătindu-se să ţintească încă o dată.

Syboldul începu să alerge spre el, mişcându-se mai repede decât orice văzuse Thor în viaţa sa. Thor făcu un pas înainte şi lansă piatra, rugându-se să-l lovească, ştiind că n-ar fi avut timp să tragă o alta înainte ca fiara să-l ajungă.

Piatra lovi fiara în ochiul drept, scoţându-i-l. Era o aruncare extraordinară, una care ar fi îngenuncheat un animal mai mic.

Dar acesta nu era un animal mic. Fiara era de neoprit. Scoase un sunet strident, dar nici măcar nu încetini. Chiar şi cu un singur ochi, chiar şi cu piatra înfiptă în creier, continua să-l atace orbeşte pe Thor. Thor nu putea face nimic.

O clipă mai târziu, fiara era deasupra lui. Îşi ridică gheara uriaşă şi-l lovi peste umăr.

Thor ţipă. Se simţea de parcă trei cuţite i-ar fi tăiat carnea, iar sângele cald țâșni imediat.

Fiara îl ţintui la pământ cu toate cele patru labe. Greutatea era imensă, ca a unui elefant stând pe pieptul său. Thor simţi cum îi zdrobea toracele.

Fiara îşi retrase capul, deschise larg fălcile, descoperindu-şi colţii şi începu să-i coboare spre gâtul lui Thor.

În timp ce făcea asta, Thor întinse mâna şi-l înşfăcă de gât; parcă ar fi prins un muşchi solid. Thor abia mai rezista. Braţele începuseră să-i tremure, în timp ce colţii se apropiau tot mai mult. Îi simţea respiraţia fierbinte pe faţă, îi simţea saliva picurându-i pe gât. Un mârâit puternic venea din adâncul pieptului animalului, asurzindu-l pe Thor. Ştia că va muri. Thor îşi închise ochii.

Te rog, Doamne. Dă-mi putere. Îngăduie-mi să lupt cu această fiară. Te rog. Te implor. Voi face tot ce-mi ceri. Îţi voi fi profund îndatorat.

Şi atunci se întâmplă ceva. Thor simţi o căldură teribilă crescând în corpul său, curgându-i prin vene, ca un câmp de energie care-l străbătea rapid. Deschise ochii şi văzu ceva uimitor: din palmele sale emana o lumină galbenă şi, în timp ce împingea înapoi gâtul fiarei, surprinzător, fu în stare  să-i egaleze forţa şi să o ţină la distanţă.

Thor continuă să împingă, până când împinse efectiv fiara înapoi. Forţa îi creştea şi simţi o ghiulea de energie—o clipă mai târziu, fiara zbură înapoi, Thor trimiţând-o la mai bine de trei metri. Căzu pe spate.

Thor se ridică, neînţelegând ce se întâmplase.

Fiara se ridică din nou. Apoi, într-un acces de furie, îl atacă din nou—dar, de data asta, Thor se simţea altfel. Energia curgea prin trupul său; se simţea mai puternic ca niciodată.

În timp ce fiara făcu un salt în aer, Thor se ghemui, o apucă de pântece şi-o azvârli, folosindu-se chiar de avântul acesteia.

Fiara zbură prin pădure, se lovi de un copac şi căzu la pământ.

Thor se holbă, uimit. Aruncase oare un sybold?

Fiara clipi de două ori, apoi îl privi pe Thor. Se ridică şi-l atacă din nou. De data aceasta, în timp ce fiara sărea, Thor o apucă de gât. Căzură amândoi, fiara fiind deasupra lui Thor. Dar Thor se rostogoli peste ea. O ţinu bine, sufocând-o cu ambele mâini, în timp ce fiara tot încerca să-şi ridice capul şi să-şi înfigă colţii în el. Pur şi simplu nu reuşi. Thor, simţindu-se din nou puternic, îşi înfipse şi mai adânc mâinile şi nu-i dădu drumul. Lăsă energia să curgă prin el. Şi, uimitor, curând se simţi mai puternic decât fiara.

Sugrumă syboldul până la moarte. În cele din urmă, fiara rămase fără vlagă.

Thor nu-i dădu drumul preţ de un minut întreg. Se ridică încet, fără suflu, holbându-se în jos cu ochii larg deschişi, în timp ce îşi ţinea braţul rănit. Oare ce se întâmplase? Oare el, Thor, tocmai ucisese un sybold?

Simţi că era un semn, că această zi nu era ca toate celelalte. Simţea că se întâmplase ceva important. Tocmai ucisese cea mai renumită şi temută fiară din regatul său. Singur şi neînarmat. Nu părea real. Nimeni nu l-ar crede.

Simţi că se învârte lumea cu el, în timp ce se întreba ce putere îl copleşise, ce însemna aceasta, cine era el într-adevăr. Singurii oameni despre care se ştia că au asemenea puteri erau druizii. Dar tatăl său şi mama sa nu erau druizi, deci nici el nu putea fi unul. Sau putea fi?

Simţind pe cineva în spatele său, Thor se răsuci şi-l văzu pe Argon stând acolo, privind în jos la animalul ucis.

„Cum aţi ajuns aici?” întrebă Thor, uimit.

Argon îl ignoră.

„Aţi fost martor la ce s-a întâmplat?” întrebă Thor, încă neîncrezător. „Nu ştiu cum am făcut-o.”

„Ba ştii”, răspunse Argon. „În adâncul sufletului, ştii. Eşti diferit de ceilalţi.”

„Era ca… un val de forţă”, zise Thor. „Ca o forţă pe care nu ştiam că o am.”

„Câmpul de energie”, spuse Argon. „Într-o bună zi, vei ajunge să-l cunoşti foarte bine. Ai putea chiar învăţa să-l controlezi.”

Thor se ţinea strâns de umăr; durerea era chinuitoare. Privi în jos şi îşi văzu braţul plin de sânge. Se simţea ameţit, îngrijorat de ceea ce se putea întâmpla dacă nu primea ajutor.

Argon făcu trei paşi spre el, se întinse, apucă mâna liberă a lui Thor şi i-o aşeză strâns pe rană. O ţinu acolo, se lăsă pe spate şi închise ochii.

Thor simţi o căldură răspândindu-i-se prin braţ. În câteva secunde, sângele lipicios de pe mână se uscă şi simţi că durerea începea să pălească.

Privi în jos şi nu putu să înţeleagă: era vindecat. Rămăseseră doar cicatricile, pe locul tăieturilor făcute de gheare, dar erau închise şi arătau a fi vechi de câţiva ani. Nu mai curgea nici sânge.

Thor se uită la Argon cu uimire.

„Cum aţi făcut asta?” întrebă.

Argon zâmbi.

„Nu eu am făcut-o, ci tu. Eu doar ţi-am ghidat forţa.”

„Dar eu nu am puterea de a vindeca”, răspunse Thor, nedumerit.

„N-o ai?” răspunse Argon.

„Nu înţeleg. Nimic din toate acestea nu are sens”, zise Thor, tot mai nerăbdător. „Te rog, spune-mi.”

Argon privi într-o parte.

„Unele lucruri trebuie învăţate în timp.”

Thor se gândea la ceva.

„Asta înseamnă că mă pot alătura  Legiunii Regale?” întrebă el, agitat. „Cu siguranţă, dacă pot ucide un sybold, atunci pot ţine pasul cu ceilalţi băieţi.”

„Bineînţeles că poţi”, răspunse el.

„Dar i-au ales pe fraţii mei, nu m-au ales pe mine.”

„Fraţii tăi nu ar fi putut ucide fiara.”

Thor se uită înapoi, cugetând.

„Dar m-au respins deja. Cum aş putea să mă alătur lor?”

„De când un războinic are nevoie de o invitaţie?” întrebă Argon.

Cuvintele sale pătrunseră adânc în mintea lui Thor. Îşi simţi trupul încingându-se.

„Vrei să spui că ar trebui să apar pur şi simplu acolo? Neinvitat?”

Argon zâmbi.

„Tu îţi făureşti destinul. Nu ceilalţi.”

Thor clipi şi, o clipă mai târziu, Argon dispăruse. Din nou.

Thor se răsuci privind în toate direcţiile, dar nu era nici urmă de el.

„Aici!” se auzi o voce.

Thor se întoarse şi văzu un bolovan uriaş în faţa sa. Simţise că vocea venea de sus, aşa că se căţără imediat pe stânca înaltă.

Ajunse în vârf şi fu nedumerit că Argon nu se găsea acolo.

Totuşi, din acest punct de observaţie, putea privi pe deasupra vârfurilor copacilor din Pădurea Întunecată. Văzu unde se termina pădurea, văzu al doilea soare apunând într-un verde închis şi, dincolo de acestea, văzu drumul care ducea la curtea regelui.

„Acesta este drumul tău. Dacă îndrăzneşti să-l urmezi.”

Thor se răsuci, dar nu văzu nimic. Era doar ecoul unei voci. Dar ştia că Argon era acolo, undeva, îndemnându-l înainte. Şi simţea, în adâncul sufletului, că are dreptate.

Fără o clipă de ezitare, Thor coborî de pe stâncă şi porni, prin pădure, către drumul îndepărtat. Grăbindu-se să-şi întâlnească destinul.




CAPITOLUL TREI


Regele MacGil—voinic, cu pieptul ca un butoi, cu o barbă prea încărunţită, cu părul lung, pentru a i se potrivi şi cu o frunte largă, brăzdată de prea multe bătălii−stătea pe meterezele înalte ale castelului său, cu regina alături şi supraveghea festivităţile zilei care erau în toi. Domeniile sale regale se întindeau sub el, în toată splendoarea lor, extinzându-se cât cuprindea cu ochii, un oraş înfloritor, înconjurat de vechi ziduri fortificate de piatră. Curtea Regală. Legate printr-un labirint întortocheat de străzi, se găseau clădiri de piatră de toate formele şi dimensiunile—pentru războinici, îngrijitori, cai, pentru Cavalerii de Argint, pentru Legiune, gărzi, cazărmi, depozitul de armament, armurăria—iar, printre acestea, sute de locuinţe pentru mulţi dintre oamenii săi care aleseseră să trăiască între zidurile oraşului. Printre străzi se întindeau acri de gazon, grădinile regale, pieţe pavate, fântâni arteziene. Curtea regală fusese îmbunătăţită timp de secole, de tatăl său şi, înaintea acestuia, de bunicul său—şi se afla acum în culmea gloriei sale. Fără îndoială, era acum cea mai sigură cetate din Regatul de Apus al Inelului.

MacGil fusese binecuvântat cu cei mai buni şi mai loiali războinici pe care un rege i-ar fi putut avea vreodată şi, în timpul vieţii sale, nimeni nu îndrăznise să-l atace. Cel de-al şaptelea MacGil pe tron, pe care îl ţinuse bine în cei treizeci şi doi de ani de domnie, fusese un rege bun şi înţelept. Ţara prosperase sub domnia sa. Dublase mărimea armatei, extinsese oraşele, le adusese oamenilor săi prosperitate şi nu puteai găsi printre oamenii săi niciun nemulţumit. Era cunoscut ca un rege generos şi, de când se urcase pe tron, nu mai existase o asemenea perioadă de bunăstare şi pace.

Ceea ce, paradoxal, era exact motivul pentru care MacGil veghea în timpul nopţii. Căci MacGil cunoştea povestea: nu existase, în toate timpurile, o atât de îndelungată perioadă fără război. Iar el nu se mai întreba dacă va fi atacat—ci când.  Şi de către cine.

Cea mai mare ameninţare, desigur, venea din afara Inelului, dinspre imperiul barbarilor care stăpâneau Sălbăticia din jur, care subjugaseră toate popoarele din afara Inelului, dincolo de Canion. Pentru MacGil şi cele şapte generaţii dinaintea lui, barbarii nu reprezentaseră o ameninţare directă. Datorită geografiei unice a regatului său, care avea forma unui cerc perfect—un inel—separat de restul lumii printr-un canion adânc, lat de o milă şi protejat de scutul de energie activ încă din timpul domniei primului MacGil, nu aveau motiv să se teamă de barbari.

Aceştia încercaseră de multe ori să atace, să penetreze scutul, să traverseze canionul; însă nu avuseseră niciodată succes. Cât timp el şi oamenii săi stăteau în interiorul Inelului, nu exista nicio ameninţare din exterior.

Aceasta nu însemna, totuşi, că nu exista nicio ameninţare din interior. Şi aceasta îl ţinea pe MacGil treaz noaptea în ultima vreme. De fapt, acesta era scopul festivităţilor de azi: căsătoria fiicei sale mai mari. O căsătorie aranjată tocmai pentru a-şi potoli duşmanii, pentru a menţine pacea fragilă dintre regatele de Răsărit şi de Apus ale Inelului.

Deşi Inelul se întindea pe cinci mii de mile în fiecare direcţie, era divizat în două de un lanţ muntos. Ţinuturile Înalte. De partea cealaltă a acestora se afla Regatul de Răsărit, ocupând cealaltă jumătate a Inelului. Iar acest regat, condus secole la rând de rivalii săi, cei din clanul McCloud, încercase întotdeauna să zdruncine armistiţiul fragil cu cei clanul MacGil. Cei din clanul McCloud erau nemulţumiţi, neîmpăcaţi cu partea lor, convinşi că partea lor din Inel se întindea pe un teren mai puţin fertil. Revendicaseră şi Ţinuturile Înalte, insistând că munţii erau ai lor, când cel puţin pe jumătate aparţineau clanului MacGil. Existau permanente încăierări  la graniţă şi ameninţări constate de invazie.

MacGil cugeta, iritat, la toate acestea. Cei din clanul McCloud ar trebui să fie mulţumiţi; erau în siguranţă în interiorul Inelului, protejaţi de Canion, ocupau pământuri de cea mai bună calitate şi nu aveau a se teme de nimic. De ce nu se puteau mulţumi cu jumătatea lor din Inel? Faptul că MacGil îşi întărise atât de mult armata era singurul motiv pentru care, pentru prima dată în istorie, cei din clanul McCloud nu îndrăzneau să atace. Dar MacGil, ca un rege înţelept ce era, simţise ceva la orizont; simţea că această pace nu putea dura. Astfel, aranjase căsătoria fiice sale mai mari cu primul născut dintre prinţii clanului McCloud. Şi acum ziua nunţii sosise.

Cum privea în jos, văzu mii de slujitori îmbrăcaţi în tunici viu colorate, scurgându-se înăuntru din toate colţurile regatului, de pe ambele părţi ale Ţinuturilor Înalte. Aproape tot Inelul se revărsa în cetatea sa. Oamenii săi aveau ordinul de a face cetatea să arate prosperă şi puternică, iar pregătirile duraseră luni în şir. Nu doar pentru ziua nunţii, ci şi pentru a transmite un mesaj celor din clanul McCloud.

MacGil îşi supraveghea sutele de oşteni aliniaţi strategic pe metereze, pe străzi, de-a lungul zidurilor, mai mulţi decât i-ar fi trebuit vreodată, şi se simţi satisfăcut. Era demonstraţia de forţă pe care şi-o dorise. Dar era, de asemenea, neliniştit; atmosfera era tensionată, tocmai bună pentru o încăierare. Spera să nu stârnească scandal niciun ins iute la mânie, aţâţat de băutură, din niciuna dintre tabere.

Scrută terenurile de turnir, terenurile de joc şi se gândi la ziua ce va urma, plină de jocuri, de întreceri şi de tot felul de festivităţi. Vor fi pline de viaţă. Cei din clanul McCloud vor apărea, desigur, cu o mică oştire şi fiecare turnir, fiecare luptă, fiecare concurs va fi important. Dacă ceva ar merge prost, lucrurile ar putea degenera într-o bătălie.

„Regele meu?”

Simţi o mână blândă peste a sa şi, întorcându-se, îşi văzu regina, Krea, care era încă cea mai frumoasă femeie din câte întâlnise. Aveau o căsnicie fericită de la începutul domniei, îi născuse cinci copii, dintre care trei erau băieţi, şi nu se plânsese o dată. Mai mult, devenise consilierul său cel mai de încredere. Odată cu trecerea anilor, ajunsese să descopere că era mai înţeleaptă decât toţi oamenii săi. Chiar mai înţeleaptă decât el însuşi.

„E o zi importantă politic”, zise ea. „Dar este şi nunta fiicei tale. Încearcă să te bucuri. N-o să se întâmple de două ori.”

„Eram mai puţin îngrijorat când nu aveam nimic”, răspunse el. „Acum că am totul, totul mă îngrijorează. Suntem în siguranţă. Dar eu nu mă simt în siguranţă.”

Ea îi aruncă o privire plină de înţelegere, cu ochii săi mari, căprui; arătau de parcă ar fi ascuns în ei toată înţelepciunea lumii. Pleoapele îi erau uşor lăsate, aşa cum fuseseră întotdeauna,  dându-i un aer uşor adormit, şi erau încadrate de părul ei frumos, drept, de un castaniu uşor încărunţit, care-i cădea de o parte şi de alta a feţei. Avea cu câteva riduri mai mult, dar nu se schimbase deloc.

„Asta pentru că nu eşti în siguranţă”, spuse ea. „Niciun rege nu este în siguranţă. Sunt mai mulţi spioni la curtea noastră decât vei dori vreodată să ştii. Aşa stau lucrurile.”

Se aplecă şi-l sărută, apoi zâmbi.

„Încearcă să te bucuri”, zise ea. „La urma urmelor, e o nuntă.”

Spunând acestea, se întoarse şi părăsi meterezele.

O privi plecând, apoi se întoarse şi îşi privi curtea. Avea dreptate; întotdeauna avea dreptate. Voia să se bucure. Îşi iubea fiica cea mare şi aceasta era o nuntă, în definitiv. Era cea mai frumoasă zi din cea mai frumoasă perioadă din an, de primăvară deplină spre începutul verii, cu doi sori pe cer şi o adiere  uşoară de vânt. Totul era în floare, iar copacii erau pretutindeni scăldaţi într-o paletă largă de nuanţe de roz, purpuriu, portocaliu şi alb. Nu-şi dorea nimic mai mult decât să coboare şi să stea cu oamenii săi, să asiste la nunta fiicei sale şi să bea halbe de bere până nu mai putea.

Dar nu putea. Avea un lung şir de îndatoriri înainte de a putea măcar ieşi din castel. La urma urmelor, ziua nunţii fiicei sale însemna o mulţime de obligaţii pentru rege; trebuia să se întâlnească cu consiliul său; şi cu un lung şir de petiţionari care aveau dreptul să-l vadă pe rege în această zi. Ar fi fost norocos dacă ar fi putut părăsi castelul la timp pentru ceremonia de seară.


*

Îmbrăcat în cele mai elegante haine regale, cu pantaloni negri de catifea şi centură aurie, cu o tunică regală făcută din cea mai bună purpură şi mătase de aur, cu o mantie albă, cu cizme strălucitoare din piele care-i acopereau gambele şi purtându-şi coroana—o bandă de aur ornată, cu un rubin mare în centru—MacGil mergea ţanţoş pe holurile castelului, flancat de însoţitorii săi. Traversă încăpere după încăpere, coborî treptele parapetului, trecu prin camerele regale, prin marele hol cu arcade, cu plafonul înalt şi rânduri de vitralii. În sfârşit, ajunse în faţa unei uşi vechi de stejar, groasă ca un trunchi de copac, pe care însoţitorii săi i-o deschiseră înainte de a se da la o parte. Sala Tronului.

Consilierii săi stăteau în poziţie de drepţi când MacGil intră, trântind uşa în urma sa.

„Luaţi loc!” zise el, mai apăsat ca de obicei. În această zi specială, formalităţile guvernării regatului îl oboseau şi îşi dorea să termine mai repede.

Traversă Sala Tronului, care nu încetase niciodată să-l impresioneze. Plafonul său se ridica la cincisprezece metri deasupra, un perete întreg era acoperit cu un panou de vitralii, podelele şi zidurile, făcute din piatră, aveau o grosime de treizeci de centimetri. Sala ar fi putut găzdui, cu uşurinţă, o sută de demnitari. Dar în anumite zile, cum ar fi aceasta, când îşi convoca consiliul, în sală se aflau numai el şi o mână de demnitari în tot acest decor vast. Sala era dominată de o masă întinsă, în formă de semicerc, înapoia căreia stăteau consilierii săi.

Trecu ţanţoş drept prin mijloc, către tron. Urcă treptele de piatră, trecu pe lângă leii sculptaţi în aur şi se scufundă în perna de catifea roşie care îi căptuşea tronul făcut în întregime din aur. Tatăl său ocupase acest tron, la fel şi tatăl acestuia şi toţi cei din clanul MacGil dinaintea sa. Când se aşeză, MacGil simţi apăsarea strămoşilor—din toate generaţiile—asupra sa.

Îşi studie consilierii prezenţi. Se afla acolo Brom, cel mai mare general al său şi consilierul pe probleme militare; Kolk, generalul Legiunii; Aberthol, cel mai vechi din grup, un învăţat şi istoric, mentor al regilor de trei generaţii; Firth, consilierul pe probleme interne ale curţii, un bărbat slab cu un păr scurt, cărunt şi ochi bulbucaţi, care nu stăteau niciodată locului.

Firth nu era unul dintre cei în care MacGil avusese întotdeauna încredere şi nici măcar nu-i înţelesese vreodată rolul. Dar tatăl său, ca şi tatăl tatălui său înainte, ţinuse un consilier pe problemele curţii şi îl păstră şi el, din respect pentru înaintaşii săi. Era acolo şi Owen, trezorierul; Bradaigh, consilierul pe probleme externe; Earnan, perceptorul; Duwayne, consilierul pe probleme legate de popor şi Kelvin, reprezentantul nobililor.

Desigur, regele avea autoritate absolută. Dar regatul său era unul liberal şi tatăl său fusese întotdeauna mândru de faptul că îngăduia nobililor să-şi facă cunoscute opiniile în toate privinţele, prin reprezentantul lor. Din punct de vedere istoric, era păstrat astfel un echilibru delicat al puterii între regalitate şi nobilime.

Acum era armonie, dar în trecut existaseră revolte şi lupte pentru putere între nobili şi regalitate. Era un echilibru fragil.

În timp ce inspecta încăperea, MacGil observă că lipsea o persoană; era chiar omul cu care-şi dorea cel mai mult să vorbească—Argon. Ca de obicei, nu se putea şti când şi unde îşi va face apariţia. Acest lucru îl înfuria zadarnic pe MacGil şi nu avea altceva de făcut decât să-l accepte. Felul de a fi al druizilor era o enigmă pentru el. În absenţa lui, MacGil se simţi şi mai nerăbdător. Voia să termine cu asta şi să treacă la miile de alte lucruri care îl aşteptau înainte de nuntă.

Grupul de consilieri stătea cu faţa la el, în jurul mesei semicirculare, răspândiţi la fiecare trei metri, fiecare aşezat în câte un jilţ din lemn vechi de stejar, cu rezemători minuţios sculptate.

„Majestate, dacă aş putea începe”, zise tare Owen.

„Poţi. Şi fii concis. Timpul meu e limitat astăzi.”

„Fiica domniei tale va primi o mulţime de daruri azi, care, sperăm cu toţii, îi vor umple cuferele. Miile de oameni care te vor omagia şi îţi vor oferi daruri personale şi cei care umplu bordelurile şi tavernele ne vor umple şi nouă cuferele. Cu toate acestea, pregătirile pentru festivităţile de azi vor epuiza o bună parte din tezaurul regal. Recomand o creştere a taxelor pentru populaţie şi pentru nobili. O taxă plătită o singură dată, pentru a atenua presiunea acestui important eveniment.”

MacGil văzu îngrijorarea de pe chipul trezorierului său şi simţi o strângere de inimă la gândul epuizării tezaurului. Cu toate acestea, nu ar fi vrut să mărească din nou taxele.

„Mai bine cu trezoreria goală, dar cu supuşi loiali”, răspunse MacGil. „Bogăţiile noastre provin din fericirea supuşilor noştri. Nu vom impune mai mult.”

„Dar, Majestate, dacă nu o facem…”

„Am hotărât. Altceva?”

Owen se aşeză, dezamăgit.

„Regele meu”, zise Brom, cu vocea lui profundă. „La ordinul domniei tale, am staţionat grosul trupelor la Curte, pentru evenimentul de azi. Va fi o paradă de forţă impresionantă. Dar suntem depăşiţi de situaţie. Dacă ar avea loc vreun atac în altă parte din împărăţiei, am fi vulnerabili.

MacGil dădu aprobator din cap, gândindu-se bine.

„Duşmanii noştri nu ne vor ataca în timp ce-i hrănim.”

Bărbaţii râseră.

„Ce veşti mai vin din Ţinuturile Înalte?”

„Nu s-a mai raportat nicio activitate de câteva săptămâni. Se pare că trupele lor s-au retras în timpul pregătirilor pentru nuntă. Poate că sunt gata să facă pace.”

MacGil nu era atât de sigur.

„Asta fie înseamnă că pregătirile pentru nuntă au avut efect, fie că aşteaptă să ne atace altă dată. Care crezi că este, bătrâne?” întrebă MacGil, întorcându-se către Aberthol.

Aberthol îşi drese glasul şi, cu vocea răguşită, spuse: „Majestate, tatăl tău şi tatăl acestuia înaintea sa n-au avut niciodată încredere în clanul McCloud. Doar pentru că sunt adormiţi, nu înseamnă că nu se vor trezi.”

MacGil aprobă din cap, apreciindu-i punctul de vedere.

„Cât despre Legiune?” întrebă, întorcându-se către Kolk.

„Astăzi ne-am salutat noii recruţi”, răspunse Kolk, cu o plecăciune grăbită.

„Fiul meu e printre ei?” întrebă MacGil.

„Şi-a ocupat locul cu mândrie printre ceilalţi şi e băiat bun!”

MacGil aprobă din cap, apoi se întoarse spre Bradaigh.

„Şi ce se mai aude de dincolo de Canion?”

„Majestate, patrulele noastre au raportat mai multe încercări de traversare a Canionul în ultimele săptămâni. Ar putea fi semne că barbarii se mobilizează pentru un atac.”

Un murmur discret se răspândi printre bărbaţi. MacGil simţi că i se strângea inima la gândul acesta. Scutul energetic era invincibil; totuşi, vestea nu era de bun augur.

„Şi dacă ar avea loc un atac de proporţii?” întrebă el.

„Cât timp scutul este activ, nu avem de ce ne teme. Barbarii n-au reuşit să treacă de Canion secole la rând. Nu avem motive să credem altceva.”

MacGil nu era convins. Un atac dinafară era aşteptat de mult şi nu se putea împiedica să se întrebe când ar putea avea loc.

„Majestate”, zise Firth cu vocea sa nazală, „Mă văd obligat să adaug că astăzi Curtea e plină de demnitari din clanul McCloud. Ar fi o insultă dacă nu le-aţi acorda atenţie, adversari sau nu. V-aş sfătui să vă rezervaţi timp după-amiază pentru a-i saluta pe fiecare. Au venit cu alai mare, cu multe daruri şi, umblă vorba, cu mulţi spioni.”

„Cine poate să spună că spionii nu sunt deja aici?” îi întoarse întrebarea MacGil, privindu-l atent pe Firth, în timp ce se întreba, ca întotdeauna, dacă nu cumva era chiar el unul.

Firth deschise gura pentru a răspunde, dar MacGil oftă şi ridică palma, fiindu-i de ajuns.

„Dacă aste e tot, voi pleca acum să particip la nunta fiicei mele.”

„Maiestate”, zise Kelvin, dregându-şi vocea, „desigur, mai e ceva. Tradiţia, în ziua nunţii primului născut. Fiecare rege din clanul MacGil şi-a numit un succesor. Oamenii se vor aştepta să faci acelaşi lucru. Circulă zvonuri. N-ar fi bine să-i dezamăgeşti. Mai ales că Sabia Destinului e încă neclintită.”

„Ai vrea să-mi desemnez un moştenitor cât sunt încă în floarea vârstei?” întrebă MacGil.

„Majestate, să nu vă fie cu supărare”, ezită Kelvin, îngrijorat.

MacGil ridică o mână. „Cunosc tradiţia. Şi, într-adevăr, voi numi un moştenitor astăzi.”

„Aţi putea să ne spuneţi pe cine?” întrebă Firth.

MacGil îl privi de sus, enervat. Firth era clevetitor şi nu avea încredere în acest om.

„Veţi afla la timpul potrivit.”

MacGil se ridică şi ceilalţi se ridicară şi ei. Se înclinară, se întoarseră şi ieşiră în grabă din încăpere. MacGil rămase acolo, cugetând, pentru nu se ştie cât timp. În zile ca aceasta îşi dorea să nu fi fost rege.


*

MacGil coborî de pe tron, iar zgomotul cizmelor sale răsună în timp ce traversa încăperea. Deschise chiar el uşa veche de stejar, smucind mânerul de fier şi intră într-o cameră laterală.

Se simţise întotdeauna bine în liniştea şi solitudinea acestei camere confortabile, cu pereţii săi la doar douăzeci de paşi în orice direcţie, dar cu un tavan înalt, arcuit. Încăperea era construită în întregime din piatră, având o fereastră mică, rotundă, cu vitralii pe unul dintre pereţi. Lumina se revărsa înăuntru în nuanţe de galben şi roşu, făcând să strălucească singurul obiect din încăperea altminteri goală.

Sabia Destinului.

Era aşezată acolo, în centrul camerei, întinsă orizontal pe furci de fier, ca o ispită.  Aşa cum făcea din copilărie, MacGil se apropie de ea, îi dădu ocol, o examină. Sabia Destinului. Sabia legendară, tăria şi puterea întregului său regat, de la o generaţie la alta. Cel care va avea puterea să o ridice va fi Alesul, cel destinat să conducă regatul pe viaţă, să elibereze regatul de toate ameninţările din afara şi dinăuntrul Inelului. Crescuse cu această legendă frumoasă şi, când fu uns rege, MacGil încercase să ridice sabia, căci numai celor din clanul MacGil le era îngăduit să încerce. Toţi regii dinaintea lui eşuaseră. Era sigur că e diferit. Era sigur că el este Alesul. Dar se înşelase. La fel ca toţi regii din clanul MacGil înaintea sa. Iar de atunci eşecul îi întunecase domnia.

În timp ce se uita lung la ea, îi examină lama lungă, făcută dintr-un metal misterios, despre care nu se ştia nimic. Originea sabiei era şi mai obscură, se zvonea că apăruse din pământ, în timpul unui cutremur.

Examinând-o, simţi încă o dată amărăciunea eşecului. Putea fi un rege bun, dar nu era Alesul.

Oamenii săi o ştiau. Duşmanii săi o ştiau. Putea fi un rege bun, dar indiferent ce ar fi făcut, nu ar fi putut fi vreodată Alesul.

Dacă ar fi fost, bănuia că ar fi fost mai puţină nelinişte, mai puţine intrigi la curtea sa. Oamenii săi ar fi avut mai multă încredere în el, iar duşmanii nu s-ar fi încumetat niciodată să atace. O parte din el îşi dorea ca sabia să dispară, cu legenda ei cu tot. Dar ştia că nu va dispărea. Acesta era blestemul—dar şi puterea—unei legende. Mai puternică chiar decât o armată.

În timp ce se uita fix la ea pentru a mia oară, MacGil nu se putu stăpâni să nu se întrebe din nou cine ar fi putut fi. Care dintre descendenţii săi va fi destinat s-o mânuiască? Gândindu-se la ce avea de făcut, la datoria de a numi un succesor, se întrebă cine, dacă exista cineva, va reuşi s-o ridice?

„Greutatea lamei este considerabilă”, se auzi o voce.

MacGil se întoarse, surprins că nu era singur în mica încăpere.

Argon era acolo, stând în pragul uşii. MacGil îi recunoscuse vocea înainte să-l vadă şi era deopotrivă iritat că nu apăruse mai devreme şi încântat să-l aibă alături în acel moment.

„Ai întârziat”, zise MacGil.

„Percepem timpul în mod diferit”, răspunse Argon.

MacGil se întoarse din nou către sabie.

„Ai crezut vreodată că voi fi capabil să o ridic?” întrebă gânditor. „În ziua în care am devenit rege?”

„Nu”, răspunse sec Argon.

MacGil se întoarse şi-l fixă cu privirea

„Ştiai că nu voi fi în stare. L-ai văzut, nu-i aşa?”

„Da.”

MacGil cugetă la aceasta.

„Mă sperie când răspunzi direct. Nu faci asta de obicei.”

Argon rămase tăcut, iar MacGil înţelese, în cele din urmă, că nu va mai spune nimic.

„Îmi desemnez succesorul astăzi”, zise MacGil. „Simt că e inutil să numesc un moştenitor astăzi. Îi întunecă regelui bucuria nunţii copilei sale.”

„Poate că trebuia ca această bucurie să fie temperată.”

„Dar mi-au rămas încă atâţia ani de domnie”, insistă MacGil.

„Poate nu chiar atât de mulţi pe cât crezi”, răspunse Argon.

MacGil îşi îngustă ochii, întrebându-se. Era acesta un avertisment?

Dar Argon nu mai adăugă nimic.

„Şase copii. Pe cine să aleg?” întrebă MacGil.

„De ce mă întrebi? Ai ales deja.”

MacGil îl privi. „Vezi multe. Da, am ales. Dar tot vreau să ştiu ce crezi tu.”

„Cred că ai făcut o alegere înţeleaptă”, zise Argon. „Dar ţine minte: un rege nu poate domni de dincolo de mormânt. Indiferent pe cine crezi c-ai ales, soarta are o cale a sa de a alege.”

„Voi trăi, Argon?” întrebă serios MacGil, punând întrebarea al cărei răspuns dorea să-l ştie de când se trezise, cu o noapte înainte, din cauza unui oribil coşmar.

„Am visat azi-noapte un corb”, adăugă el. „Venise şi-mi furase  coroana. Apoi un alt corb m-a luat cu el. În timp ce zburam, am văzut regatul întinzându-se dedesubt. Se înnegrea pe măsură ce mă îndepărtam. Pământ sterp. O pustietate.”

Ridică privirea spre Argon, iar ochii îi erau umezi.

„A fost doar un vis? Sau ceva mai mult?”

„Visele sunt întotdeauna ceva mai mult, nu-i aşa?” întrebă Argon.

MacGil fu lovit de deznădejde.

„Unde e pericolul? Spune-mi măcar atât.”

Argon se apropie şi îl privi intens drept în ochi, iar MacGil simţi că privea către un alt tărâm.

Argon se aplecă spre el, şoptind:

„Întotdeauna mai aproape decât crezi.”




CAPITOLUL PATRU


Thor se ascunsese în paie, în spatele unei căruţe cu coviltir care-l ducea hurducăind de-a lungul drumului de ţară. Descoperise drumul cu o noapte înainte şi aşteptase răbdător până se ivise o căruţă destul de mare pentru a se urca în ea fără a fi văzut. Era întuneric deja şi căruţa mergea destul de încet pentru ca el să-şi găsească ritmul potrivit de alergare şi să sară în spatele ei. Ateriză în fân şi se îngropă în el. Din fericire, căruţaşul nu-l văzu. Thor nu ştia sigur dacă destinaţia căruţei era Curtea Regală, dar se îndrepta în acea direcţie şi o căruţă de o asemenea mărime, purtând asemenea însemne, nu s-ar fi putut îndrepta decât spre puţine alte locuri.

Thor călători toată noaptea şi stătu treaz ore în şir, gândindu-se la întâlnirea cu syboldul. Cu Argon. La destinul său. La fostul său cămin. La mama sa. Simţea că universul îi dăduse un răspuns, îi spusese că are un alt destin. Stătea întins pe spate, cu mâinile sub cap şi se uita la cerul nopţii, vizibil prin pânza zdrenţuită. Privea cu atenţie cerul, atât de strălucitor, cu stelele sale roşii atât de îndepărtate. Era exaltat. Călătorea pentru prima dată în viaţă. Nu ştia încotro, dar îşi urma drumul. Într-un fel sau altul, va reuşi să ajungă la Curtea Regală.

Când Thor deschise ochii, era dimineaţă, lumina inunda locul, iar el înţelese că adormise. Se ridică repede, privind în jur, reproşându-şi că dormise. Ar fi trebuit să fie mai vigilent−avusese noroc că nu fusese descoperit.

Carul se deplasa încă, dar nu-l mai zdruncina atât de tare. Asta putea însemna un singur lucru: un drum mai bun. Probabil se aflau în apropierea unui oraş. Thor privi în jos şi observă cât de neted era drumul, fără pietre, fără hârtoape şi pavat cu cochilii albe, fine. Inima îi bătu mai repede; se apropiau de Curtea Regală.

Thor privi din spatele căruţei şi fu copleşit. Străzile imaculate forfoteau de mişcare. Zeci de căruţe, de toate formele şi mărimile şi cărând tot felul de lucruri, umpleau drumurile. Una era încărcată cu blănuri; alta cu covoare şi încă o alta cu găini. Printre ele, mergeau sute de negustori, unii mânând vite, alţii cărând coşuri cu produse pe cap. Patru bărbaţi cărau un mănunchi de suluri de mătase, care se legănau pe nişte prăjini. Era o armată de oameni care se îndreptau cu toţii în aceeaşi direcţie.

Thor se însufleţi. Nu mai văzuse niciodată atâţia oameni la un loc, atâtea bunuri, atât de multe lucruri întâmplându-se. Îşi petrecuse viaţa într-un mic sat, iar acum se afla în inima regatului, înghiţit de marea de oameni.

Auzi un zgomot puternic, un zornăit de lanţuri, iar o bucată mare de lemn fu trântită atât de puternic, încât pământul se cutremură. Câteva clipe mai târziu, se auzi un zgomot diferit, de copite de cai tropotind pe lemn. Privi în jos şi descoperi că traversau un pod; dedesubt, se afla un şanţ. Un pod mobil.

Thor scoase capul afară şi văzu stâlpii imenşi de piatră, cu poarta cu ţepi de metal deasupra.

Treceau pe sub Poarta Regală. Era cea mai largă din câte văzuse. Privi în sus, la ţepuşele metalice, gândindu-se că, dacă ar cădea, l-ar putea tăia în două. Zări patru dintre Cavalerii de Argint păzind intrarea şi inima îi bătu din nou mai repede.

Trecură printr-un tunel lung de piatră, apoi cerul i se dezvălui din nou. Erau în Curtea Regală. Lui Thor nu-i venea să creadă că se afla acolo. Era şi mai multă mişcare aici, de parcă asta ar fi fost posibil − mii de oameni agitându-se în diferite direcţii. Erau vaste întinderi de gazon, perfect tuns şi flori deschise peste tot. Drumul se lărgise şi de-a lungul său se aflau valeţi, vânzători ambulanţi şi acareturi. Şi în mijlocul tuturor acestora, oamenii regelui. Oşteni gătiţi în armuri. Thor reuşise.

Entuziasmat, se ridică fără să vrea; imediat ce făcu aceasta, căruţa se opri brusc şi el se rostogoli înapoi, aterizând pe spate în paie. Înainte să se poate ridica, auzi lemnăria coborând şi, privind în sus, descoperi un bătrân furios, chel, îmbrăcat în zdrenţe, încruntându-se.

Căruţaşul întinse braţele, îl apucă pe Thor de glezne cu mâinile sale osoase şi-l trase afară.

Thor zbură din căruţă şi ateriză pe spate în drumul prăfuit, ridicând un nor de praf. În jurul său izbucniră râsete.

„Data viitoare când vei călători în căruţa mea, băiete, te vor aştepta cătuşele! Ai noroc că nu chem Cavalerii de Argint acum!”

Bătrânul se întoarse şi se îndepărtă, apoi se urcă grăbit în căruţă şi dădu bice cailor.

Stânjenit, Thor îşi veni în fire şi se ridică grăbit. Privi în jur. Unul sau doi trecători chicoteau, iar Thor le zâmbi dispreţuitor, până când îşi mutară privirea de la el. Se scutură de praf şi îşi frecă braţele; doar orgoliul îi fusese rănit, nu şi trupul.

Entuziasmul îi reveni în timp ce privea uimit în jur şi îşi dădu seama că ar trebui să fie mulţumit că cel puţin ajunsese  atât de departe. Acum, că ieşise din căruţă şi putea să se uite nestingherit în jur, ce privelişte extraordinară i se dezvălui: curtea se întindea cât vedea cu ochii. În centrul acesteia se afla un palat magnific de piatră, înconjurat de ziduri falnice de piatră încoronate cu parapete, deasupra cărora patrulau peste tot oamenii regelui. Pretutindeni în jurul său erau spaţii verzi, perfect întreţinute, pieţe pavate, fântâni, pâlcuri de copaci. Acesta era un oraş. Şi era inundat de oameni.

Pretutindeni se scurgeau tot felul de oameni—negustori, oşteni, demnitari—cu toţii grăbiţi. Trecură câteva minute înainte ca Thor să priceapă că se întâmpla ceva important. În timp ce mergea agale, văzu că se făceau pregătiri—se aşezau scaune, se ridica un altar. Păreau a fi pregătiri de nuntă.

Inima i se opri o clipă când văzu, în depărtare, un teren de turnir, cu traseul său prăfuit, delimitat de frânghii. Pe un câmp, văzu oşteni aruncându-şi suliţele în ţinte îndepărtate; pe un altul, arcaşi ţintind în paie. Părea că peste tot sunt jocuri, competiţii. Se auzea şi muzică: lăute şi flaute şi chimvale, grupuri de muzicanţi ce rătăceau de colo, colo; era şi vin, butoaie uriaşe erau rostogolite afară; şi mâncăruri, se aşezau mesele, care se întindeau cât vedeai cu ochii. Se părea că sosise în toiul unei mari sărbători.

Oricât de ameţitor ar fi fost totul, Thor simţi nevoia urgentă de a găsi Legiunea. Deja întârziase şi trebuia să se facă remarcat.

Se îndreptă către prima persoană pe care o zări, un bătrân care părea a fi, după şorţul său pătat de sânge, un măcelar grăbit. Toată lumea era atât de grăbită.

„Scuzaţi-mă, domnule”, zise Thor, prinzându-l de braţ.

Bărbatul se uită la mâna lui Thor cu dispreţ.

„Ce este, băiete?”

„Caut Legiunea Regală. Ştiţi cumva unde îşi face instrucţia?”

„Arăt ca o hartă?” şuieră bărbatul şi se îndepărtă ca o furtună.

Thor fu surprins de lipsa de politeţe a acestuia.

Se repezi către următoarea persoană pe care-o zări, o femeie care frământa aluatul pe o masă lungă. Erau câteva femei la această masă, muncind din greu şi Thor îşi spuse că una dintre ele ar trebui să ştie.

„Mă scuzaţi, domniţă”, zise el. „Ştiţi cumva unde se află Legiunea Regală?”

Se uitară una la alta şi chicotiră, unele erau cu doar câţiva ani mai mari decât Thor. Cea mai în vârstă se întoarse şi-l privi.

„Nu cauţi în locul potrivit”, zise ea. „Aici ne pregătim pentru festivităţi.”

„Dar mi s-a spus că fac instrucţie la Curtea Regală”, zise Thor nedumerit.

Femeile chicotiră din nou. Cea mai vârstnică îşi puse mâinile în şold şi dădu din cap.

„Te porţi de parcă ai fi pentru prima oară la Curtea Regală. Nu ştii cât de mare e?”

Thor roşi când celelalte femei izbucniră în râs şi, în cele din urmă, se îndepărtă în grabă. Nu-i plăcea să fie luat peste picior.

Văzu înaintea sa zeci de drumuri, răsucindu-se şi cotind în fel şi chip prin Curtea Regală.

Din loc în loc, în zidurile de piatră se aflau cel puţin douăsprezece de intrări. Mărimea şi posibilităţile acestui loc erau copleşitoare. Avu sentimentul apăsător că ar fi putut căuta zile întregi fără să o găsească.

Îi veni o idee: un oştean ar şti cu siguranţă unde se pregătesc ceilalţi. Era emoţionat la gândul că trebuia să se adreseze unui oştean adevărat al regelui, dar ştia că trebuie să o facă.

Se întoarse şi se grăbi spre zid, către oşteanul care făcea de gardă la cea mai apropiată intrare, cu speranţa că nu va fi alungat. Oşteanul stătea drept, privind drept înainte.

„Caut Legiunea Regală!” zise Thor, luându-şi cel mai curajos tonul cu putinţă.

Oşteanul continua să privească înainte, ignorându-l.

„Am spus, caut Legiunea Regală!” insistă Thor, ridicând tonul, hotărât să se facă remarcat.

După câteva clipe, oşteanul îşi aruncă privirea spre el, batjocoritor.

„Puteţi să-mi spuneţi unde este?” insistă Thor.

„Ce treabă ai cu ei?”

„O treabă foarte importantă”, stărui Thor, sperând că oşteanul nu va insista asupra acestui lucru.

Oşteanul se întoarse şi continuă să privească drept înainte, ignorându-l din nou. Thor se temu că nu va primi niciodată un răspuns.

Dar după un timp care păru o eternitate, oşteanul zise: „Treci prin poarta estică, apoi îndreaptă-te spre nord cât de mult poţi. Apoi, ia-o pe cea de-a treia poartă la stângă, la răscruce, ia-o la dreapta, apoi fă-o la dreapta din nou. Treci pe sub a doua arcadă de piatră şi tabăra lor se află dincolo de poartă. Dar ascultă-mă pe mine, îţi pierzi timpul. Ei nu primesc vizitatori.”

Era tot dorea Thor să audă. Fără să piardă o clipă, se răsuci şi o rupse la fugă peste câmp, urmând indicaţiile oşteanului, repetându-le în gând, încercând să le memoreze. Observă că soarele se ridicase pe cer şi se rugă doar să nu ajungă prea târziu.


*

Thor alerga pe cărările curate, pavate cu cochilii, cotind când la stânga, când la dreapta prin curtea regală. Încercă din răsputeri să urmeze instrucţiunile, sperând să nu se rătăcească. În cel mai îndepărtat capăt al curţii, zări toate porţile şi o alese pe cea de-a treia din stânga. Trecu în fugă pe sub ea şi apoi, la fiecare răspântie, urmă instrucţiunile. Alerga în sens opus miilor de oameni care se revărsau în oraş, iar mulţimea devenea tot mai numeroasă de la un minut la altul. Se izbea de cântăreţi din flaut, de jongleri, bufoni şi de tot felul de comedianţi, toţi gătiţi de sărbătoare.

Thor nu putea suporta gândul că selecţia ar putea începe fără el şi încercă din răsputeri să se concentreze, în timp ce îşi urma calea, căutând un semn al taberei de instrucţie. Trecu pe sub o arcadă, o apucă pe un alt drum şi apoi, departe, zări ceea ce nu putea fi decât destinaţia sa: un amfiteatru mic, construit din piatră, perfect rotund. Oştenii păzeau marea poartă a acestuia. Thor auzi ovaţii din spatele zidurilor sale şi fu copleşit de emoţie. Acesta era locul.

Alergă, cu plămânii stând să-i explodeze. Când ajunse în faţa porţii, două gărzi făcură un pas înainte şi îşi coborâră suliţele, barându-i drumul. O a treia gardă ieşi în faţă şi ridică palma.

„Opreşte-te acolo”, ordonă el.

Thor se opri brusc, trăgându-şi răsuflarea, abia putând să-şi reţină entuziasmul.

„Nu… înţelegeţi”, gâfâi el, vorbind sacadat, „trebuie să intru. Am ajuns târziu.”

„Târziu pentru ce?”

„Pentru selecţie.”

Garda, un bărbat scund, solid, cu faţa ciupită de vărsat se întoarse şi-i privi pe ceilalţi, care îl priviră la rândul lor, cinic.

Se întoarse şi-l scrută pe Thor cu o privire dispreţuitoare.

„Recruţii au fost luaţi acum câteva ore în transportul regal. Dacă nu ai fost invitat, nu ai cum să intri.”

„Dar nu înţelegeţi. Trebuie…”

Garda se întinse şi-l apucă pe Thor de cămaşă.

„Tu nu înţelegi, băieţel obraznic. Cum îndrăzneşti să vii aici şi să încerci să intri cu forţa? Acum pleacă, înainte să te pun în cătuşe.”

Îl îmbrânci pe Thor, care se poticni, făcând câţiva paşi înapoi.

Thor simţi o durere ascuţită în piept, acolo unde mâna gărzii îl atinsese—dar, mai mult decât atât, simţi durerea de a fi respins. Era indignat. Doar nu făcuse tot acest drum pentru a fi alungat de gărzi fără ca măcar să fie primit. Era hotărât să ajungă înăuntru.

Garda se întoarse încet spre oamenii săi, iar Thor se îndepărtă încet, mergând în sensul acelor de ceas în jurul clădirii circulare. Avea un plan. Merse până nu mai putea fi zărit, apoi începu să se furişeze de-a lungul zidurilor. Se asigură că gărzile nu-l mai puteau vedea, apoi luă viteză până alergă de-a binelea.

Aflat la jumătatea drumului în jurul clădirii, observă o altă intrare în arenă—sus se găseau deschideri arcuite în piatră, blocate cu gratii. Uneia dintre aceste deschideri îi lipseau gratiile. Auzi un urlet, se ridică până la pervaz şi privi înăuntru.

Inima prinse să-i bată cu putere. Zeci de recruţi, inclusiv fraţii săi, erau răspândiţi pe un imens teren circular de instrucţie. Aliniaţi, stăteau cu toţii cu faţa spre o duzină de cavaleri de argint. Oamenii regelui se plimbau printre ei, măsurându-i.

Într-o parte, un alt grup de recruţi arunca suliţe spre o ţintă îndepărtată, sub privirea atentă a unui oştean. Unul dintre ei rată.

Thor ardea de indignare. Ar fi putut lovi acele ţinte; era la fel de bun ca oricare dintre aceştia. Doar pentru că era mai tânăr şi puţin mai scund nu era drept să fie lăsat pe dinafară.

Deodată, Thor simţi o mână pe spate, apoi fu smucit înapoi şi aruncat prin aer. Ateriză greu pe terenul de dedesubt, cu respiraţia tăiată.

Privi în sus şi văzu garda de la poartă încruntându-se la el.

„Ce ţi-am spus eu ţie, băiete?”

Înainte să poată reacţiona, garda se trase înapoi şi-l lovi puternic pe Thor cu piciorul. Thor simţi o lovitură puternică în coaste, în timp ce garda se pregătea să-l lovească din nou.

De data asta, Thor prinse piciorul gărzii în aer; îl smuci, făcându-l pe bărbat să-şi piardă echilibrul şi să cadă.

Thor îşi recăpătă repede stăpânirea de sine. În acelaşi timp, garda şi-o recăpătă pe-a sa. Thor se holba la el, şocat de ceea ce tocmai făcuse. În faţa lui, garda îl privea ameninţător.

„Nu numai că te voi încătuşa”, şuieră garda, „dar te voi face să plăteşti pentru asta. Nimeni nu se atinge de gărzile regelui! Uită de Legiune—acum te vei lăfăi într-o temniţă! Vei fi norocos dacă vei mai fi văzut vreodată!”

Garda scoase un lanţ cu cătuşă la capăt. Se apropie de Thor cu un chip răzbunător.

Mintea lui Thor lucra febril. Nu putea să-şi permită să fie pus în cătuşe—şi cu toate acestea nu voia să rănească un membru al Gărzilor Regale. Trebuia să găsească ceva—repede.

Îşi aminti de praştia sa. Reflexele preluară controlul în timp ce o apucă, puse o piatră în ea, ţinti şi trase.

Piatra zbură prin aer şi lovi cătuşele din mâna bărbatului uimit; lovi totodată şi degetele acestuia. Garda se trase înapoi şi îşi scutură mâna, urlând de durere, în timp ce cătuşele căzură la pământ.

Garda, aruncându-i lui Thor o privire de moarte, îşi trase sabia. Aceasta ieşi din teacă cu un clinchet metalic, distinct.

„Asta a fost ultima ta greşeală”, ameninţă el sumbru şi se repezi la el.

Thor nu avea de ales; omul acesta pur şi simplu nu voia să-l lase în pace. Puse o altă piatră în praştie şi trase. Ţinti dinadins—nu voia să ucidă un membru al gărzii, dar trebuia să-l oprească. Aşa că, în loc să-i ţintească inima, nasul, ochiul sau capul, Thor ţinti în singurul loc în care ştia că-l va opri, dar nu-l va omorî. Între picioarele gărzii.

Lansă piatra—nu cu toată puterea, dar cu destulă tărie ca să-l pună jos. Era lovitura perfectă.

Garda aproape leşină, scăpându-şi sabia, apucându-se de vintre în timp ce se prăbuşi la pământ şi se ghemui ca o minge.

„Vei fi spânzurat pentru asta!” gemu el, printre mormăituri de durere. „Gărzi! Gărzi!”

Thor îşi ridică privirea şi văzu câteva dintre gărzile regelui alergând către el.

Era acum ori niciodată.

Fără a mai pierde o clipă, se repezi către pervazul ferestrei. Trebuia să sară prin ea în arenă şi să se facă cunoscut. Şi se va lupta cu oricine îi va sta în cale.




CAPITOLUL CINCI


MacGil stătea în sala de sus a castelului, în sala de audienţe private, cea pe care o folosea pentru problemele sale personale. Era aşezat pe tronul sculptat în lemn şi se uita la patru dintre copiii săi, care stăteau în picioare, în faţa lui. Se afla acolo fiul său cel mare, Kendrick, care, la douăzeci şi cinci de ani, era un bun luptător şi un adevărat gentleman. Dintre toţi copiii săi, acesta semăna cel mai mult cu MacGil—ceea ce era o ironie, întrucât Kendrick era un bastard, singurul făcut cu o altă femeie, pe care o uitase de mult. MacGil îl crescuse pe Kendrick împreună cu copiii săi legitimi, în ciuda protestelor iniţiale ale reginei, cu condiţia de a nu accede vreodată la tron. Lucrul acesta îl îndurera pe MacGil acum, căci Kendrick era cel mai straşnic bărbat pe  care-l cunoscuse, un fiu pe care era mândru că-l zămislise. Nu ar fi existat un mai bun moştenitor al regatului.

Lângă acesta, în deplin contrast, stătea cel de-al doilea fiu al său—dar primul fiu legitim—Gareth, de douăzeci şi trei de ani, subţire, cu obraji scobiţi şi ochi mari, căprui, care nu încetau să arunce săgeţi. Caracterul acestuia era complet diferit de cel al fratelui său mai mare.

Gareth era, prin natura sa, tot ceea ce Kendrick nu era: pe când fratele său era sincer, Gareth îşi ascundea adevăratele gânduri; fratele său era mândru şi nobil, Gareth era necinstit şi viclean. Faptul că nu-şi plăcea propriul fiu îl durea pe MacGil şi se străduise mult să-i corecteze firea; dar la un moment dat, în adolescenţa băiatului, se hotărâse că firea îi fusese predestinată: intrigant, avid de putere şi ambiţios în sensul rău al cuvântului. De asemenea, lui Gareth nu-i plăceau femeile şi avea mulţi iubiţi. Alţi regi ar fi alungat un asemenea fiu, dar MacGil era mai deschis la minte şi, pentru el, acesta nu era un motiv să nu-şi iubească fiul. Nu-l judeca pentru asta. Îl judeca însă pentru firea sa rece şi intrigantă, pe care nu i-o putea trece cu vederea.

Alături de Gareth stătea Gwendolyn, cea de-a doua născută a lui MacGil. Abia împlinise şaisprezece ani, era cea mai frumoasă fată pe care o văzuse vreodată, iar firea îi era chiar mai plăcută decât înfăţişarea. Era bună la suflet, generoasă, onestă—cea mai minunată tânără pe care o cunoscuse. În această privinţă, semăna cu Kendrick. Îl privea pe MacGil cu dragoste, iar el îi simţea loialitatea în fiecare privire. Era chiar mai mândru de ea decât de fiii săi.

În picioare, lângă Gwendolyn, stătea mezinul lui MacGil, Reece, un băieţandru mândru şi dezgheţat care, la paisprezece ani, era pe cale să devină bărbat. MacGil privea cu mare plăcere iniţierea sa în Legiune şi putea deja să-şi dea seama ce fel de om urma să devină. Într-o zi, MacGil nu avea nicio îndoială, Reece avea să devină cel mai bun fiu al său şi un mare conducător. Dar ziua aceea nu sosise. Era prea tânăr şi avea încă multe de învăţat.

MacGil avea sentimente amestecate, în timp ce măsura cu privirea aceşti patru copii, cei trei fii şi fiica, care stăteau înaintea sa. Simţea mândrie amestecată cu dezamăgire. Era totodată furios şi supărat, căci doi dintre copiii lipseau. Cea mai mare, fiica sa Luanda, se pregătea, desigur, pentru propria nuntă şi, dat fiind că urma să se mărite într-un alt regat, nu avea motiv să ia parte la această discuţie despre succesiune. Dar celălalt fiu, Godfrey, mijlociul de optsprezece ani, lipsea nejustificat. MacGil era nemulţumit de această lipsă de consideraţie.

Încă din copilărie, Godfrey arătase dispreţ pentru domnie; fusese limpede întotdeauna că nu-i păsa şi că nu va domni vreodată. Iar cea mai mare dezamăgire a lui MacGil era că Godfrey alesese, în schimb, să-şi piardă timpul prin taverne cu prieteni ticăloşi, aruncând asupra familiei regale o tot mai mare ruşine şi dezonoare. Era un trântor, care dormea o mare parte din zi şi îşi umplea timpul rămas cu băutura. Pe de o parte, MacGil se simţea uşurat că nu era acolo; pe de altă parte, era o insultă pe care nu o putea suporta. De fapt, se aşteptase la asta şi îşi trimisese oamenii să scotocească tavernele şi să-l aducă înapoi. MacGil stătea tăcut, aşteptând ca asta să se întâmple.

În cele din urmă, uşa grea de stejar se deschise cu zgomot şi gărzile regale mărşăluiră înăuntru, târându-l pe Godfrey între ele. Îi dădură un ghiont, iar Godfrey se împletici prin încăpere, în timp ce ei trântiră uşa în urma lor.

Fraţii şi sora lui se întoarseră şi îl priviră insistent. Godfrey era neîngrijit, duhnind a bere, nebărbierit şi pe jumătate îmbrăcat. Le zâmbi tuturor. Obraznic. Ca întotdeauna.

„Bună ziua, tată”, zise Godfrey. „Am pierdut toată distracţia?”

„Vei sta alături de fraţii tăi şi vei aştepta să vorbesc. Dacă nu, Dumnezeu să m-ajute, te închid în temniţă cu prizonierii de rând şi nu vei primi hrană—iar bere, cu atât mai puţin—timp de trei zile.”

Sfidător, Godfrey îşi privi la rândul său tatăl. În acea privire, MacGil detectă un rezervor adânc de putere, ceva din sine însuşi, o scânteie din ceva ce ar putea într-o zi să-i fie de mare ajutor lui Godfrey. Asta dacă va reuşi vreodată să-şi înfrângă propria fire.

Rebel până la capăt, Godfrey aşteptă mai bine de zece secunde înainte de a se conforma şi de se îndrepta agale către ceilalţi.

MacGil studia aceşti cinci copii care stăteau în faţa sa: bastardul, perversul, beţivul, fiica şi mezinul său. Era un amestec ciudat şi abia îi venea să creadă că erau toţi zămisliţi de el. Şi acum, în ziua nunţii fiicei sale mai mari, căzuse pe umerii lui sarcina de a alege un moştenitor din această adunătură. Cum era posibil?

Era inutil; la urma urmelor, era în floarea vârstei şi ar fi putut domni încă treizeci de ani. Moştenitorul ales astăzi, oricare ar fi el, n-ar fi putut ocupa tronul decenii la rând. Tradiţia aceasta îl irita. Poate că fusese justificată pe vremea predecesorilor săi, dar acum nu mai avea niciun rost.

Îşi drese glasul.

„Ne-am adunat astăzi aici pentru că aşa ne cere tradiţia. După cum ştiţi, în ziua nunţii primului meu născut, e de datoria mea să numesc un succesor. Un moştenitor care să conducă regatul acesta. Dac-ar fi să mor, nimeni nu ar fi mai potrivit să domnească decât mama voastră. Dar după legea regatului nostru, numai un descendent al regelui poate domni. De aceea, trebuie să aleg.”

MacGil îşi trase răsuflarea, cugetând. O tăcerea grea se lăsă şi putu simţi greutatea aşteptării.

Se uită în ochii lor şi văzu la fiecare expresii diferite. Bastardul părea resemnat, ştiind că nu va fi ales. Ochii perversului străluceau de ambiţie, căci se aştepta firesc să fie el alesul. Beţivul privea pe fereastră, nepăsător. Fiica sa îl privea cu dragoste, ştiind că nu intra în discuţie, dar iubindu-şi tatăl cu toate acestea. Acelaşi lucru şi cu mezinul său.

„Kendrick, întotdeauna te-am considerat fiul meu adevărat. Dar legile regatului mă obligă să las tronul unui descendent legitim.”

Kendrick se înclină. „Tată, nu mă aşteptam să o faci. Sunt mulţumit cu soarta mea. Te rog, nu lăsa asta să te încurce.”

Răspunsul lui îl îndureră pe MacGil, care simţea cât este de sincer şi dorea tot mai mult să-l numească pe el moştenitor.

„Mai rămân patru dintre voi. Reece, eşti un tânăr straşnic, cel mai bun dintre câţi am întâlnit. Dar eşti prea tânăr pentru a intra în discuţie.”

„Mă aşteptam la asta, tată”, răspunse Reece, cu o uşoară plecăciune.

„Godfrey, eşti unul dintre cei trei fii legitimi ai mei—dar ai ales să-ţi iroseşti viaţa prin taverne, cu pleava. Ţi s-a oferit o viaţă plină de privilegii, dat tu le-ai dispreţuit pe toate. Dacă am vreo mare dezamăgire în viaţă, aceea eşti tu.”

Godfrey se strâmbă, fâţâindu-se neliniştit.

„Ei bine, atunci cred că am terminat aici şi mă pot întoarce la tavernă, nu-i aşa, tată?”

Şi cu o plecăciune rapidă, în bătaie de joc, Godfrey se răsuci şi traversă ţanţoş sala.

„Vino imediat înapoi!” îl repezi MacGil. „ACUM!”

Godfrey îşi continuă drumul, ignorându-l. Traversă sala şi deschise uşa. Două gărzi stăteau acolo.

MacGil fierbea de furie, în timp ce gărzile îl priveau întrebător. Dar Godfrey nu aşteptă; trecu printre ei îmbrâncindu-i şi ieşi pe coridor.

„Reţineţi-l! Şi ţineţi-l departe de ochii reginei! Nu vreau să o împovăreze cu prezenţa lui în ziua nunţii fiicei ei!”

“Da, Majestate”, ziseră ei, închizând uşa şi repezindu-se după el.

MacGil stătea acolo, răsuflând greu, roşu la faţă, încercând să se liniştească. Pentru a mia oară se întrebă cu ce greşise să merite un asemenea fiu.

Privi înapoi către copiii rămaşi. Cei patru îl priveau şi ei, aşteptând în tăcere deplină. MacGil inspiră adânc, încercând să se concentreze.

„Au rămas doar doi dintre voi”, continuă el. „Şi dintre aceştia doi am ales un succesor.”

MacGil se întoarse către fiica sa.

„Aceea eşti tu, Gwendolyn.”

În sală nu se mai auzi nicio suflare; copiii păreau cu toţii şocaţi, mai ales Gwendolyn.

„Ai vorbit serios, tată?” întrebă Gareth. „Ai spus Gwendolyn?”

„Tată, sunt onorată”, spuse Gwendolyn. „Dar nu pot accepta. Sunt femeie.”

„Adevărat, pe tronul regatului n-a stat niciodată o femeie. Dar am hotărât că a sosit momentul ca tradiţia să se schimbe. Gwendolyn, eşti mai inteligentă şi ai un spirit mai rafinat decât al oricărei tinere pe care-am întâlnit-o vreodată. Eşti tânără, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu voi muri curând şi, când va sosi vremea, vei fi destul de înţeleaptă pentru a domni. Regatul va fi al tău.”

„Dar, tată!” ţipă Gareth, cenuşiu la faţă. „Sunt primul tău fiu legitim! Dintotdeauna, în toată istoria clanului MacGil, coroana a trecut la cel mai vârstnic fiu!”

„Eu sunt Regele”, răspunse MacGil întunecat, „şi eu dictez tradiţia.”

„Dar nu e drept!” insistă Gareth, cu voce rugătoare. „Eu ar trebui să fiu rege. Nu sora mea. Nu o femeie!”

„Ţine-ţi gura, băiete!” strigă MacGil, tremurând de furie. „Îndrăzneşti să-mi pui la îndoială hotărârea?”

„Sunt lăsat deoparte pentru o femeie? Asta-i ceea ce crezi despre mine?”

„Am luat o decizie”, zise MacGil. „Îmi vei da ascultare şi o vei respecta, ca oricare dintre supuşii mei. Acum, lăsaţi-mă singur.”

Copiii înclinară capetele cu repeziciune şi ieşiră în grabă din încăpere.

Dar Gareth se opri la uşă, neîndurându-se să plece.

Se întoarse şi, singur, îşi înfruntă tatăl.

MacGil îi putea citi dezamăgirea pe chip. Era limpede, aşteptase să fie numit succesor astăzi. Mai mult: şi-o dorise. Cu disperare. Ceea ce nu-l surprinse pe MacGil deloc—şi era chiar motivul pentru care nu-l numise pe el.

„De ce mă urăşti, tată?” întrebă el.

„Nu te urăsc. Numai că nu te consider potrivit să-mi conduci regatul.”

„Şi de ce crezi asta?” insistă Gareth.

„Pentru că este exact ceea ce-ţi doreşti.”

Faţa lui Gareth deveni aproape vânătă. În mod vădit, îi oferea lui MacGil o privelişte a adevăratei lui firi. MacGil îl privi în ochi şi văzu arzând în ei mai multă ură decât şi-ar fi imaginat vreodată.

Fără a mai scoate vreun cuvânt, Gareth ieşi ca o furtună din cameră, trântind uşa în urma sa.

În sala care răsună, MacGil se cutremură. Îşi aminti privirea fiului său şi simţi o ură atât de profundă, mai profundă chiar decât cea a duşmanilor săi. În acea clipă, îşi aminti de Argon şi de avertismentul său că pericolul e aproape.

Oare era chiar atât de aproape?




CAPITOLUL ŞASE


Thor o rupse la fugă peste câmpul întins al arenei, alergând din toate puterile. În spate, aproape, putea auzi paşii gărzilor regelui. Îl urmăriră prin decorul fierbinte şi prăfuit, înjurând în timp ce alergau. În faţa sa, erau răspândiţi membrii—şi noii recruţi—ai Legiunii, zeci de băieţi ca el, dar mai în vârstă şi mai puternici. Se antrenau şi erau testaţi în diferite formaţii, unii aruncând suliţele, alţii atacând cu suliţe scurte, iar câţiva exersându-şi mânuirea lăncii. Ocheau ţinte îndepărtate, pe care rareori le ratau. Aceştia erau rivalii săi şi păreau redutabili.

Printre ei, se aflau zeci de cavaleri adevăraţi, dintre Cavalerii de Argint, stând în picioare într-un larg semicerc, şi supraveghind acţiunea. Judecând. Hotărând cine va rămâne şi cine va fi trimis acasă.

Thor ştia că va trebui să-şi dovedească valoarea, să-i impresioneze pe aceşti bărbaţi. În câteva momente, gărzile vor fi pe el şi, dacă avea vreo şansă să facă impresie, acum era momentul. Dar cum? Mintea sa căuta febril în timp ce gonea prin curte, hotărât să nu se lase alungat.

În timp ce Thor alerga, ceilalţi începură să observe ce se întâmplă. Câţiva dintre recruţi se opriră din ceea ce făceau şi se întoarseră spre el, la fel şi câţiva dintre cavaleri. În câteva momente, Thor simţi că atenţia tuturor se opri asupra sa. Păreau consternaţi şi îşi dădu seama că, probabil, se întrebau cine era el, cel care alerga pe terenul lor, urmărit de trei dintre gărzile regelui. Nu aşa îşi dorise să facă impresie. Niciodată în viaţă, pe când visa să se alăture Legiunii, nu-şi imaginase că lucrurile se vor întâmpla astfel.

În timp ce Thor alerga, cântărind ce să facă, situaţia se schimbă în favoarea sa. Un băiat voinic, un recrut, hotărâse să-i impresioneze pe ceilalţi, oprindu-l pe Thor. Înalt, bine legat şi aproape de două ori mai mare decât Thor, îşi ridică sabia de lemn pentru a-i bloca drumul.

Thor observă că era hotărât să-l doboare, să-l umilească în faţa tuturor şi să-şi câştige astfel un avantaj faţă de ceilalţi recruţi.

Acest lucru îl înfurie. Thor nu avea nimic de împărţit cu băiatul acesta, iar aceasta nu era lupta lui. Dar voia să o facă a lui, numai pentru a avea un avantaj faţă de ceilalţi.

În timp ce se apropia, lui Thor abia îi venea să creadă cât era de mare: se înălţa asupra lui, privind încruntat în jos, cu şuviţele groase de păr negru acoperindu-i fruntea şi cea mai largă, cea mai pătrată falcă din câte văzuse vreodată. Nu vedea cum ar fi putut să obţină o cât de mică victorie împotriva acestui băiat.

Băiatul îl atacă cu sabia sa de lemn şi Thor ştia că, dacă nu va reacţiona imediat, va fi doborât.

Reflexele lui Thor funcţionau. Îşi luă instinctiv praştia, se trase înapoi şi lansă o piatră spre mâna băiatului. Piatra îşi nimeri ţinta şi lovi sabia din mână acestuia, tocmai în clipa în care băiatul o cobora. Sabia zbură şi băiatul, strigând, se apucă de mână.

Thor nu pierdu timpul. Atacă, profitând de răgaz, sări în aer şi îşi propti ambele picioare drept în pieptul băiatului. Dar acesta era atât de masiv, încât era ca şi cum ar fi lovit un stejar.

Băiatul abia dacă se clătină înapoi câţiva centimetri, în timp ce Thor se opri brusc şi căzu le picioarele băiatului.

Asta nu-i a bună, gândi Thor, în timp ce se lovi de pământ cu o bufnitură, cu urechile ţiuind.

Thor încercă să se ridice, dar băiatul era cu un pas înaintea sa. Se aplecă, îl apucă pe Thor de spate şi-l aruncă, făcându-l să zboare, cu capul înainte, în praf.

O mulţime de băieţi se adunară repede, formând un cerc în jurul lor şi ovaţionând. Thor roşi, umilit.

Thor se răsuci pentru a se ridica, dar băiatul era prea rapid. Era deja deasupra lui, ţintuindu-l la pământ. Înainte ca Thor să-şi dea seama, se luară la trântă, iar greutatea băiatului era enormă.

Thor putea auzi strigătele înăbuşite ale recruţilor care-i încercuiseră, nerăbdători să vadă sânge. Băiatul se încruntă; îşi ridică degetele mari şi le îndreptă în jos, spre ochii lui Thor. Lui Thor nu-i venea să creadă—părea că băiatul acesta chiar voia să-l rănească. Îşi dorea chiar atât de mult să se evidenţieze?

În ultima secundă, Thor îşi rostogoli capul în lături şi mâinile băiatului trecură în zbor, cufundându-se în praf. Thor profită de şansă şi se rostogoli de sub el.

Thor se ridică şi-l înfruntă pe băiatul care se ridicase şi el. Băiatul îl atacă, ţintindu-i faţa, dar Thor se aplecă în ultimul moment; simţi suflul loviturii în faţă şi înţelese că dacă pumnul băiatului l-ar fi lovit, i-ar fi rupt falca. Thor se întinse şi-l lovi pe băiet în pântece, dar abia dacă avu vreun efect; era ca şi cum ar fi lovit un copac.

Înainte ca Thor să poată riposta, băiatul îl lovi cu cotul în faţă. Thor se dădu înapoi, clătinându-se din cauza loviturii. Era ca şi cum ar fi fost lovit de un ciocan şi urechile îi ţiuiau.

În timp ce Thor se poticnea, încercând să-şi recapete răsuflarea, băiatul atacă şi-l lovi puternic cu piciorul în piept. Thor zbură înapoi şi se prăbuşi la pământ, aterizând pe spate. Ceilalţi băieţi ovaţionau.

Ameţit, Thor dădu să se ridice, dar băiatul atacă din nou, se balansă şi-l lovi din nou cu pumnul în faţă, lăsându-l lat la pământ—de data aceasta definitiv.

Thor zăcea acolo, auzind ovaţiile înăbuşite ale celorlalţi, simţind gustul sărat al sângelui curgându-i din nas, de la lovitura primită în faţă. Gemu de durere. Privi în sus şi-l văzu pe băiatul cel voinic întorcându-se şi îndreptându-se spre prietenii săi, deja pregătit să-şi serbeze victoria.

Thor voia să renunţe. Băiatul era uriaş, luptase zadarnic cu el şi nu putea să îndure mai multă durere. Dar ceva din el îl împingea înainte. Nu putea să piardă. Nu în faţa tuturor acestor oameni.

Nu renunţa! Ridică-te. Ridică-te!

Thor reuşi cumva să-şi adune puterile. Gemând, se rostogoli şi se sprijini în mâini şi în genunchi, apoi se ridică încet în picioare. Îl înfruntă pe băiat, sângerând, cu ochiul umflat, nevăzând bine, respirând greu şi îşi ridică pumnii.

Uriaşul băiat se întorsese şi se holbă la Thor. Îşi scutură capul, nevenindu-i să creadă.

„Ar fi trebuit să rămâi la pământ, băiete”, ameninţă el şi începu să se îndrepte către Thor.

„DESTUL!” strigă o voce. „Elden, retrage-te!”

Un cavaler înaintase brusc, ajungând între cei doi, ţinând palma sus şi oprindu-l pe Elden să se apropie de Thor. Mulţimea se potoli, iar toţi priveau spre cavaler; în mod cert, acesta era un bărbat care impunea respect.

Thor ridică privirea, cu admiraţie, la apariţia cavalerului. Avea douăzeci şi ceva de ani, era înalt, larg în umeri, avea o bărbie pătrată şi un păr castaniu, bine îngrijit. Thor îl plăcu imediat.

Armura lui de cea mai bună calitate, cu zalele făcute din argint lustruit, era acoperită cu însemnele regale: şoimul-emblemă al familiei MacGil. Lui Thor i se uscase gâtul; se afla în prezenţa unui membru al familiei regale. Nu-i venea să creadă.

„Explică-te, băiete”, îi spuse el lui Thor. „De ce-ai dat buzna neinvitat în arena noastră?”

Înainte ca Thor să poată răspunde, pe neaşteptate, trei membri ai Gărzii Regale pătrunseră în cerc. Cel care-i conducea se oprise acolo, respirând cu dificultate, arătându-l pe Thor cu degetul.

„L-a sfidat pe comandantul nostru!” strigă una dintre gărzi. „Îl voi încătuşa şi-l voi duce în temniţa regelui!”

„N-am făcut nimic rău!” protestă Thor.

„Ai făcut acum!” strigă garda. „Să dai buzna pe proprietatea regelui neinvitat?”

„Tot ce am vrut a fost o şansă!” strigă Thor, întorcându-se, pledând în faţa cavalerului din faţa sa, membru al familiei regale. „Tot ce am vrut a fost o şansă de a mă alătura Legiunii!”

„Acest teren de instrucţie este doar pentru cei invitaţi, băiete”, se auzi un glas aspru.

Un războinic de cincizeci de ani, lat şi îndesat, cu chelie, barbă scurtă şi o cicatrice pe nas păşi în interiorul cercului. Arăta de parcă ar fi fost soldat profesionist toată viaţa—şi, judecând după însemnele de pe armură, după ţinta de aur de pe pieptul său, părea a fi comandantul lor.

Văzându-l, inima lui Thor începu să bată mai repede: un general.

„N-am fost invitat, sire”, zise Thor. „Acesta-i adevărul. Dar să mă aflu aici a fost visul meu de-o viaţă. Tot ce am vrut a fost şansa de a arăta ce pot să fac. Sunt tot atât de bun ca oricare dintre aceşti recruţi. Daţi-mi numai şansa s-o dovedesc. Vă rog. Să mă alătur Legiunii este tot ce am visat.”

„Acest câmp de luptă nu e pentru visători, băiete”, veni răspunsul lui aspru. E pentru luptători. Nu există excepţii de la regulile noastre: recruţii sunt aleşi.”

Generalul încuviinţă din cap şi garda regală se apropie de Thor cu cătuşele la vedere.

Dar brusc cavalerul din familia regală făcu un pas înainte şi ridică palma, oprind garda.

„Poate că, uneori, se poate face o excepţie”, zise el.

Garda îl privi consternată, dorindu-şi în mod evident să vorbească, dar ţinându-şi gura din respect pentru un membru al familiei regale.

„Îţi admir curajul, băiete”, continuă cavalerul. „Înainte de a te alunga, aş dori să văd ce poţi să faci.”

„Dar, Kendrick, avem regulile noastre…” zise generalul, vădit nemulţumit.

„Familia regală face regulile”, răspunse Kendrick cu asprime, „iar Legiunea se supune familiei regale.”

„Răspundem în faţa tatălui tău, Regele—nu în faţa ta”, replică generalul, la fel de sfidător.

Era în impas, iar tensiunea se simţea în aer. Lui Thor nu-i venea să creadă ce provocase.

„Îmi cunosc tatăl şi ştiu ce ar dori. Ar dori să-l pună pe acest băiat la încercare. Şi exact asta vom face.”

După câteva momente tensionate, în cele din urmă generalul bătu în retragere.

Kendrick întoarse spre Thor, cu ochii în ochii săi, căprui şi arzători, chipul unui prinţ, dar şi al unui războinic.

„Îţi voi da o şansă”, îi spuse lui Thor. „Hai să vedem dacă poţi lovi ţinta aceea.”

Făcu un gest spre o căpiţă de fân, departe peste câmp, cu o pată mică, roşie în mijlocul ei.

Câteva suliţe erau înfipte în căpiţă, dar niciuna în interiorul petei roşii.

„Dacă poţi face ceea ce n-au putut face ceilalţi băieţi—dacă poţi lovi semnul acela de aici—atunci ni te poţi alătura.”

Cavalerul se dădu la o parte şi Thor putu simţi toate privirile aţintite asupra sa.

Observă un rastel de suliţe şi le examină cu mare atenţie. Erau de o calitate mai bună decât văzuse vreodată, făcute din lemn de stejar, înfăşurate în cea mai bună piele. Inima îi bătea tare când ieşi în faţă, ştergându-şi sângele de la nas cu dosul palmei, mai agitat ca niciodată în viaţa lui. Clar, îi fusese încredinţată o sarcină aproape imposibilă. Dar trebuia să încerce.

Thor întinse mâna şi alese o suliţă nici prea lungă, nici prea scurtă. O cântări în mână—era grea, masivă. Nu ca cele pe care le folosea acasă. Dar totodată o simţi potrivită. Simţi că n-ar fi cu totul imposibil să lovească ţinta. La urma urmei, aruncarea suliţei era cel mai mare talent al său, alături de aruncarea pietrelor, iar numeroasele, îndelungatele zile de hoinăreală prin sălbăticie îi oferiseră destule ţinte. Fusese întotdeauna capabil să lovească ţinte pe care nici măcar fraţii săi nu le nimereau.

Thor închise ochii şi inspiră adânc. Dacă rata, ar fi fost înşfăcat de gărzi şi târât în temniţă—iar şansele sale de a se alătura Legiunii ar fi fost ruinate pentru totdeauna. Acest unic moment reprezenta tot ce îşi dorise vreodată.

Se rugă lui Dumnezeu din tot sufletul.

Fără să ezite, Thor deschise ochii, făcu doi paşi înainte, se lăsă pe spate şi aruncă suliţa.

Îşi ţinu respiraţia în timp ce o privea zburând.

Te rog, Doamne. Te rog.

Suliţa îşi croi drum în liniştea apăsătoare, mormântală, şi Thor putu simţi sutele de priviri aţintite asupra acesteia. Apoi, după o veşnicie, se auzi sunetul de neconfundat al unei suliţe înfigându-se în fân. Thor nici nu trebui să se uite. Ştia, pur şi simplu, ştia că fusese o lovitură perfectă. Îşi dăduse seama că va nimeri din felul în care simţise suliţa plecându-i din mână, din unghiul încheieturii sale.

Thor îndrăzni să se uite—şi văzu, cu imensă uşurare, că nu se înşelase. Suliţa îşi găsise locul în centru semnului roşu—singura suliţă din acel loc. Făcuse ceea ce nu reuşiseră ceilalţi recruţi.





Конец ознакомительного фрагмента. Получить полную версию книги.


Текст предоставлен ООО «ЛитРес».

Прочитайте эту книгу целиком, купив полную легальную версию (https://www.litres.ru/morgan-rice/calea-eroilor/) на ЛитРес.

Безопасно оплатить книгу можно банковской картой Visa, MasterCard, Maestro, со счета мобильного телефона, с платежного терминала, в салоне МТС или Связной, через PayPal, WebMoney, Яндекс.Деньги, QIWI Кошелек, бонусными картами или другим удобным Вам способом.