Книга - Nepoftiții

Nepoftiții
Owen Jones


Heng Lee începe să se simtă foarte ciudat dintr-o dată, așa că apelează la vraciul locului, care nu e nimeni altcineva decât mătușa sa.

Ea îl supune la câteva teste și ajunge la concluzia că Heng nu are sânge, dar cum le va spune asta familiei lui, și ce vor spune ei când vor afla așa ceva?

Heng Lee are o turmă de capre într-o zonă montană, izolată, din nord estul regiunii Chang Rai din nordul Thailandei, foarte aproape de granița cu Laos. Era o foarte strânsă comunitate unde toată lumea se cunoștea cu toată lumea. Heng se îmbolnăvește dintr-o dată, dar nu într-atât încât să nu-și poată duce caprele la păscut, până când, într-o bună zi, se duce la Vraciul locului pentru că începe să leșine des. Nu există doctori în partea locului, iar Vraciul și-a făcut datoria bine față de oameni de-a lungul vremurilor. Vraciul îi ia câteva probe și ajunge la concluzia că rinichii lui Heng nu mai funcționează și că mai are foarte puțin de trăit. Bătălia se dă acum să îi salveze  viața lui Heng, dar mai sunt și alte forțe de luat în calcul. Ce se va întâmpla cu Heng, cu familia lui și cu restul comunității dacă el va respecta sfatul Vraciului?









1 NEPOFTIȚII




O povestire amuzantă a unei familii de vampiri în zilele noastre



de





1 Owen Jones




Traducător:



1 Mihaela Stanciu




©2021 toate drepturile de autor sunt rezervate lui Owen Jones conform art77 și 78 din Legea Dreptului de autor, designului și invențiilor din 1988.



În acest roman de ficțiune, caracterele și evenimentele sunt produsul imaginației autorului sau sunt folosite fictiv. Unele locații pot fi identificate, dar evenimentele sunt fictive.



©Publicat de Megan Publishing Services

http://meganthemisconception.com (http://meganthemisconception.com/)




1 DEDICAȚIE


Această carte este dedicată prietenilor mei Lord David Prosser și Murray Bromley care, în 2013, m-au ajutat atât pe mine, cât și pe familia mea thailandeză mai mult decât vor realiza vreodată.

Karma îi va răsplăti pe măsură.




1  CUPRINS


1 Încercările Domnului Lee

2 Suferințele Familiei Lee

3 Pee Pob Heng

4 Convalescența

5 E om? E pasăre? E Pee Pob Heng

6 Heng se întoarce la muncă

7 Heng își diversifică dieta

8 Experimentele lui Heng

9 Casa de oaspeți

10 O nouă afacere de familie

11 Pe urmele hipioților

12 Un respiro

13 Omul liliac. Femeia liliac

14 Comunitatea liliecilor se mărește

15 Primul Consiliu al Liliecilor

Glosar

Tiger Lily din Bangkok

Despre autor




1 Contact autor:


http://facebook.com/angunjones (http://facebook.com/angunjones)

http://twitter.com/lekwilliams (http://twitter.com/lekwilliams)

Owen@behind-the-smile.org (mailto:Owen@behind-the-smile.org)

http://owencerijones.com (http://owencerijones.com/)

Accesați newsletter-ul nostru pentru a avea acces la informații despre cărțile lui Owen Jones adăugând e-mailul dumneavoastră la

http://meganthemisconception.com (http://meganthemisconception.com/)




1 1 Încercările Domnului Lee


Domnul Lee, sau, mai bine zis, Bătrânul Lee, așa cum era cunoscut în zonă, se simțea straniu de săptămâni și, pentru că făcea parte dintr-o comunitate atât de mică și de izolată, bineînțeles că toți cei din aproprierea sa erau la curent. Ceruse opinia unei doctorițe din sat, una de tip vechi, nu practicantă a medicinei moderne, și ea i-a spus că temperatura corpului său a luat-o razna din cauza unei afecțiuni a sângelui.

Femeia, vraciul locului, nimeni alta decât mătușa Domnului Lee, nu era sigură care ar putea fi cauza, dar i-a promis că-i dă de cap în 24 de ore dacă îi lasă câteva probe pe care ea să le studieze; el urmând să o viziteze când îl va chema ea. Vraciul îi înmână o bucată de mușchi de pământ și o piatră.

Domnul Lee știu ce avea de făcut, nu era prima oară. Așadar urină pe bucata de mușchi și, după ce horcăi cu putere, scuipă pe piatră. I le înmână solemn, iar ea, atentă fiind să nu le atingă cu mâinile ei ca nu cumva să le contamineze, le înveli separat cu mare grijă în frunze de banan ca să-și păstreze umiditatea pe cât de mult posibil.

“Lasă-le o zi să fie stătute și uscate, apoi am să le cercetez să văd de ce suferi.”

“Mulțumesc, mătușă Da, adică vraci Da. Am să aștept să trimiți după mine și voi veni într-o clipă.”

“Așteaptă aici, flăcăul meu, nu am terminat cu tine încă.”

Da s-a întins spre raftul din spatele ei și a ridicat un vas de lut. I-a scos dopul, a luat două guri pline și a scuipat ultima peste Bătrânul Lee. În timp ce Da incanta o rugăciune către zeii ei, Domnul Lee se gândea că poate uitase de “purificare” — ura să fie scuipat, mai ales de babe cu dinții stricați.

“Alcoolul și rugăciunea te vor păzi până îi dăm de cap”, l-a asigurat ea.

Vraci Da se ridică din poziția Lotus pe podeaua de lut a templului, își cuprinse nepotul de după umeri și îl conduse afară, rulând o țigară între timp.

Afară aprinse țigara si trase adânc până simți cum fumul îi umple plămânii. “Ce mai face nevastă-ta și drăgălașii tăi copii?”

“Sunt bine, tușă Da, puțin îngrijorați din cauza stării mele de sănătate. Nu sunt în apele mele de ceva timp, iar eu nu am fost bolnav niciodată după cum bine știi.”

“Da, noi, din neamul lui Lee suntem puternici. Tatăl tău, fratele meu drag ar fi fost sănătos și acum dacă nu l-ar fi răpus gripa. Puternic ca un bivol era. Tu, te arunci în partea lui, doar că el nu a fost niciodată împușcat. Cred că asta te-a ajuns din urmă, glonțul americanului.”

Domnul Lee purtase discuția asta de sute de ori, dar nu reușise să o convingă niciodată, așa că doar clătină din cap și întinzându-i o hârtie de 50 de Baht porni spre casă la ferma lui care se afla la doar câteva sute de yarzi înafara satului.

Deja se simțea mai bine așa că porni cu pas hotărât să-l vadă toată lumea.

Bătrânul Lee avea încredere totală în și mai bătrâna lui mătușă Da, ca oricine altcineva din comunitatea lor, ce consista într-un mic sat cu numai cinci sute de case și câteva duzini de ferme aflate la periferie. Mătușa Da preluase rolul de Vraci al satului când el era încă copil, și nu erau mai mult de o duzină cei care-și aminteau de cel ce fusese înaintea ei. Ei nu avuseseră niciodată un doctor al lor, calificat, cu studii medicale universitare. Asta nu însemna că nu aveau acces la medic, doar că aceștia erau puțini și departe – cel mai aproape se afla “în oraș”, la 75 de kilometri depărtare, iar ei nu aveau autobuze, taxiuri sau trenuri acolo în munți, în cel mai înalt punct din nord-estul Tailandei. În afară de asta, doctorii erau scumpi și prescriau medicamente scumpe din care se presupune că își trăgeau comisioane mari. De altfel, se afla și o clinică la câteva sate distanță, dar angajații erau o asistentă permanentă și un doctor care era de serviciu o zi la fiecare două săptămâni.

Sătenii precum domnul Lee credeau că era perfect pentru orășeni, dar nu prea de folos pentru cei ca ei. Cum ar fi putut un fermier să-și ia o zi liberă de la muncă, să găsească pe cineva cu mașină care să facă la fel ca să fie văzut de doctorul orașului? Asta dacă ai fi putut găsi pe cineva cu mașină, deși erau câteva tractoare vechi în mai puțin de 10 kilometri.

Nu, gândi el, bătrâna lui mătușă era suficient de bună pentru restul satului cât și pentru el, plus că nu lăsase niciodată pe nimeni să moară dacă nu-i sosise timpul, și nici nu omorâse vreodată pe careva, oricine putea jura asta.

Oricine.

Domnul Lee era foarte mândru de tușica lui, și oricum, nu exista altă alternativă pe kilometri întregi în jurul lui, și categoric nu era nimeni cu atâția ani de experiență în spate… Bine, nimeni nu știa cât de bătrână era în realitate, nici chiar ea, dar probabil nu avea mai mult de o zi peste 90.

Domnul Lee ajunse în fața casei cu toate gândurile astea roindu-i în minte. Dorea să discute situația cu soția sa pentru că, deși în ochii lumii el părea să fie șeful, toate deciziile erau luate de întreaga familie, sau, cel puțin, de toți adulții din familie. Și asta se întâmpla de fapt cu toate familiile, restul era doar de fațadă.

Asta avea să fie o zi de neuitat, căci domnul Lee nu mai trecuse prin nicio “criză” până acum, iar cei doi copii ai familiei, care nu mai erau deloc copii, aveau dreptul să-și spună părerea. Istoria era pe cale să se scrie și domnul Lee știa asta.

“Mud!” o strigă pe numele de alint pe care i-l dăduse primul născut pe când nu putea să pronunțe corect “mama”. “Mud, ești acolo? ”

“Da, sunt în spatele casei.”

Lee o așteptă câteva momente să vină de la toaletă, dar era atât de cald și așa o nădușeală înăuntru, încât ieși în curte și se așeză la masa mare a familiei umbrită de acoperișul cu iarbă unde mâncau cu toții sau își petreceau împreună timpul liber.

Adevăratul nume al doamnei Lee era Wan, și, deși soțul o alinta Mud de când cel mai mare dintre copii o striga așa, nimeni altcineva nu i se adresa pe numele acesta. Wan provenea din satul Baan Noi, ca și Lee de altfel. Familia ei nu cunoscuse altă viață, pe când cea a domnului Lee venise din China cu două generații în urmă, deși orașul respectiv nu era atât de îndepărtat pe cât s-ar crede.

Ea era tipul obișnuit de femeie a locului. În zilele ei, fusese o fată foarte frumușică, dar fetele nu aveau prea multe oportunități pe atunci, nici nu erau încurajate să fie ambițioase, nu că lucrurile s-ar fi schimbat prea mult pentru fiica ei, chiar douăzeci de ani mai târziu.

Doamna Lee s-a mulțumit să-și caute un soț la ieșirea de pe băncile școlii, așa că atunci când Heng Lee i-a cerut mâna și le-a arătat părinților ei banii din cont, ea a fost încredințată că a găsit o partidă bună, ca orice altă partidă pe care ar fi putut-o găsi în sat. Chiar nu a avut nici cea mai mică intenție să se aventureze departe de prietenii și cunoștințele ei într-un oraș mare doar ca să-și îmbunătățească șansele.

Ajunsese să-l iubească pe Heng în felul ei, deși pasiunea se stinsese de mult din scurta ei viață amoroasă și acum era mai degrabă partener de afaceri decât nevastă, dedicată fiind supraviețuirii lor și a copiilor lor.

Wan nu căutase niciodată un iubit, deși mai fusese cerută de nevastă și înainte și după căsătoria lor. La momentul respectiv fusese furioasă, dar acum își amintea de momentele acelea cu un fel de duioșie. Lee a fost primul și singurul, iar acum, categoric și ultimul, și ea nu avea niciun regret.

Singurul ei vis era să-și vadă nepoții mari, deși nu-și dorea ca proprii copii să se căsătorească prea timpuriu, mai ales fiica ei, așa cum a făcut ea. Știa că vor avea copii așa cum știa că albul e alb și negrul e negru, pentru că ăsta era singurul mod în care puteau să-și asigure siguranța financiară la bătrânețe, si să ducă mai departe numele.

Doamnei Lee îi păsa de familie, statut și onoare, dar nu-și dorea mai multe lucruri materiale decât cele pe care deja le avea. Se descurcase fără atâta timp încât nu mai aveau nicio importanță pentru ea.

Avea deja un telefon mobil și un televizor, dar semnalul era atât de slab încât nu putea face altceva decât să stea și să aștepte ca guvernul să modernizeze rețeaua, lucru ce avea să se întâmple într-o bună zi cât de curând. Nu-și dorea o mașină pentru că nu voia să se ducă nicăieri, plus că drumurile erau foarte proaste. Oricum, nu era doar asta, cei de vârsta și statutul ei au considerat o mașină atât de greu de obținut atât de mult timp, încât au încetat să-și mai dorească una cu decenii în urmă. Cu alte cuvinte, era mulțumită cu o bicicletă și o motocicletă veche ce constituiau flota mobilă a familiei.

Nici domnul Lee nu era avid după aur sau haine scumpe, realitatea de zi cu zi precum creșterea a doi copii din venitul de fermier gonise și ultima dorință de genul ăsta cu mult timp în urmă. Cu toate astea, doamna Lee era o femeie fericită care-și iubea familia și care se resemnase să rămână așa și în locul acela până când Budha o va chema înapoi acasă.

Domnul Lee privi cum nevasta-sa se îndreptă spre el, ea își aranjă ceva pe sub sarong, dar din exterior ceva nu părea în regulă, însă el nu ar fi îndrăznit să întrebe. Doamna Lee se așeză la capătul mesei și își aruncă picioarele într-o parte întocmai ca o sirenă pe stâncă.

“Ce răspuns ți-a dat zgripțuroaica? ”

“Hai, Mud nu fi așa, că nu-i chiar așa de rea! Bine, voi două nu v-ați suportat niciodată, dar asta se întâmplă, nu-i așa? Nu a spus niciodată vreun cuvânt rău despre tine, chiar nici treizeci de minute nu au trecut când mă întreba despre sănătatea ta și… a copiilor ”

“Ești atât de fraier câteodată, Heng. Ea vorbește frumos cu mine și despre mine când are cine să o audă, dar cum rămânem singure mă tratează ca pe un gunoi de fiecare dată. Mă urăște, dar e suficient de prefăcută ca să nu te lase să vezi asta, pentru că știe că îmi vei lua partea. Voi bărbații vă credeți foarte înțelepți, dar nu sunteți în stare să înțelegeți ce se întâmplă sub nasul vostru. Ea m-a acuzat de tot soiul de lucruri de-a lungul anilor, cum că nu țin casa curată, că nu-mi spăl copiii, odată chiar mi-a zis că mâncarea mea miroase a rahat de capră…

Nu ai aflat nici jumătate din ce zice, dar tu nu mă crezi, nu-i așa, propria ta nevastă? Da, poți zâmbi, dar nu a fost amuzant deloc pentru mine în ultimii treizeci de ani, dă-mi voie să-ți spun. Oricum, ce ți-a spus? ”

“Nu prea multe, doar m-a consultat, știi tu, ca de obicei. Urinează pe mușchi de pământ, scuipă pe piatră și pe urmă las-o să te scuipe cu alcool din gura ei știrbă. Mă cutremur și acum când mă gândesc. A spus că îmi trimite vorbă mâine când va ști ce am.

Unde sunt copii? Nu ar fi trebuit să fie aici, să ia parte la discuție?”

“Nu, nu cred că ar trebui. La urma urmei nu știm nimic clar deocamdată. Sau ai alte idei?”

“Nu, nu am. Mă gândeam că poate un masaj făcut de chinezoaica tânără m-ar ajuta, dacă o rog să-l facă ușor. A învățat masajul în nordul Tailandei și poate fi brutală câteodată… spun ei. Știi mai ales cu părțile mele sensibile. Poate vor beneficia în urma unui masaj mai blând… ce zici, draga mea? ”

“Da, știu ce vrei sa zici prin masaj gentil. Dar dacă-i pe așa, de ce nu-l rogi pe unchiul tău să te maseze? La ce-ți trebuie o fată tânără?”

“Știi foarte bine de ce, nu-mi place când mă ating mâinile unui bărbat. Ți-am mai explicat o dată, dar e în regulă, dacă te deranjează nu o să fac masaj.”

“Uite, nu zic că nu te poți duce! Ceruri, eu nu aș putea să te opresc dacă tu chiar ai vrea să te duci! Dar așa cum spuneai chiar tu, ei zic că ea e un pic mai dură, și ar putea să facă mai mult rău decât bine. Cred că ar fi mai înțelept să nu te duci până nu ai vești de la mătușa ta, atât.”

“Da, probabil că ai dreptate. Tot n-ai spus unde sunt copiii.”

“Nu sunt sigură, credeam că s-au întors până acum… Au plecat să vadă de o petrecere de ziua cuiva în weekend sau cam așa ceva.”

Familia Lee avea doi copii, câte unul din fiecare, și se considerau foarte norocoși să-i aibă, pentru că se chinuiseră să facă un copil timp de zece ani înainte să aibă băiatul. Copiii aveau douăzeci și, respectiv, șaisprezece ani acum, așa că domnul și doamna Lee își luaseră demult gândul de a mai avea și alții.

De altfel nici de încercat nu mai încercaseră de mult timp.

Copiii erau buni, respectuoși și ascultători și își făceau părinții să fie mândrii de ei, ori cel puțin așa știau părinții lor pentru că erau ca orice alți copiii: nouăzeci la sută cuminți, dar puteau să facă și năzbâtii și aveau gânduri secrete cu care părinții lor nu ar fi fost de acord.

Domnișorul Lee, Den, sau tânărul Lee, abia împlinise douăzeci de ani și terminase școala de aproape doi ani. El, ca și sora sa de altfel, a avut o copilărie fericită, dar începuse să-l neliniștească gândul că taică-su îi planificase deja o viață de muncă grea de acum înainte, nu că n-ar fi muncit din greu până acum, în fiecare zi, înainte de școală și după școală. Avusese timp totuși de fotbal, de tenis și de fetele de la școala de dans în acele vremuri. Totul s-a terminat acum odată cu șansa de a avea o viață sexuala activă, nu ca ar fi avut cu ce să se laude până acum – un sărut fugar, o și mai rară atingere, dar acum nu mai avusese parte de niciun fel de acțiune de vreo doi ani. Den ar fi părăsit orașul într-o clipă dacă ar fi știut ce să facă odată ajuns acolo, dar nu avea niciun fel de ambiție, cu excepția celei de a face sex cât mai des.

Hormonii îl chinuiau atât de tare încât ajunsese de găsea că și unele dintre capre erau atrăgătoare, fapt ce îl înspăimânta de-a dreptul.

Nu îi luă mult până când realiză că dacă voia să aibă o relație cu o femeie va trebui să se căsătorească. Căsătoria, cu riscul de a avea copii, începuse să ii pară o soluție foarte atractivă.

Domnișoara Lee, mai cunoscută ca Din, era o fată foarte frumușică de șaisprezece ani care abia ce părăsise școala în vară. Studiase cu doi ani mai puțin decât fratele ei, lucru destul de obișnuit în zona lor. Dar nu pentru că ar fi fost mai puțin înzestrată, ci pentru că, atât fetele, cât și părinții lor, erau de părere că cu cât fetele își începeau mai devreme viața de familie cu atât era mai bine. De altfel era mult mai simplu să găsească un soț când fata era mai tânără de douăzeci de ani, decât dacă ar fi fost trecută de douăzeci. Din acceptase această “înțelepciune” tradițională fără prea multe întrebări în ciuda îndoielii mamei ei.

Și ea muncise toată ziua, înainte și după școală, poate chiar mai mult decât fratele ei, deși el nu a fost niciodată în stare să observe asta pentru ca fetele erau roabele muncii peste tot.

Din, totuși, avea fanteziile ei. Visase intrigi romantice în care iubitul ei o ducea în Bangkok, unde el ar fi devenit doctor, iar ea ar fi petrecut ziua întreagă la cumpărături cu prietenele. Și hormonii ei îi jucau feste, dar cultura locului îi interziceau să li se lase în voie și chiar să-și admită sieși. Taică-su, frate-su și chiar mamă-sa i-ar fi tras o mama de bătaie bună dacă ar fi văzut-o zâmbind numai unui băiat din afara familiei lor. Din știa asta și acceptase fără să crâcnească.

Planul ei era să-și caute un soț imediat, sarcină cu care maica-sa deja se oferise să o ajute deoarece amândouă știau că cu cât rezolvau mai repede cu atât erau mai ferite de rușine în ochii lumii.

Fără doar și poate, familia Lee era una tipică comunității din care făceau parte și erau fericiți așa. Își vedeau liniștiți de viețile lor încorsetați în regulile și după standardele locului, chiar dacă cei doi copii visau cu ochii deschiși să fugă la oraș. Problema era că lipsa de ambiție se transmisese de la o generație la alta printre țărani și îi ținea țintuiți de glie, ceea ce era un lucru bun pentru guvern care altfel s-ar fi confruntat cu lipsa forței de muncă, tinerii ar fi dispărut din zonele rurale și în Bangkok, și de acolo ar fi emigrat în țări ca Taiwan sau Oman unde salariile erau mai bune. Totuși, eliberarea de sub presiunea rigidă a celor de-o vârstă era destul de atractivă.

Multe tinere fete luaseră drumul Bangkokului. Unele își găsiseră slujbe decente, dar multe dintre ele sfârșiseră în industria sexului din orașele mari, câteva dintre ele călătoriseră peste graniță și chiar în afara Asiei. Circulau multe povești horror menite să descurajeze fetele în a apuca pe același drum, povești cu efect puternic asupra lui Din și a mamei ei.

Domnului Lee îi plăcea viața pe care o ducea și își iubea familia, deși nu era normal să admită lucrul ăsta în afara casei sale și nu dorea să-i piardă din cauza unei boli ce începuse să îi invadeze corpul încă de când era flăcău.

Bătrânul domn Lee (deși știa că unele din mai puțin respectabile fete din sat îl porecliseră Bătrâna Capră Lee) fusese un idealist în tinerețe și se înrolase să lupte pentru Vietnamul de Nord imediat cum terminase școala. Locuiau exact la granița cu Laos, așadar Vietnamul de Nord nu era foarte departe, și știa de bombele pe care americanii le lansaseră acolo și în Laos si își dorea să aibă și el partea sa în oprirea bombardamentelor. A aderat cauzei comuniste și a plecat în Vietnam să se antreneze pentru luptă. Mulți din cei care se antrenau cu el erau, ca și el, în parte chinezi sătui să-i vadă pe străini amestecându-se în crearea viitorului țării sale. Nu putea înțelege cum americanilor, care locuiau la mii de mile depărtare, le păsa cine era la putere in această uitată parte a lumii. Pe el, de exemplu, nu l-a îngrijorat niciodată ce președinte au votat americanii.

Cu toate astea, soarta a făcut ca domnul Lee să nu aibă ocazia să tragă nici măcar un foc de armă pentru că un șrapnel de la o bombă americană l-a nimerit în timp ce erau transportați de la antrenament pe câmpul de luptă în chiar prima zi când a părăsit baza militară. Rănile lui fuseseră foarte dureroase, dar nu îi puseseră în pericol viața, deși au fost suficient de periculoase ca să fie lăsat la vatră de cum părăsi spitalul. O bucată mai mare de șrapnel îl lovise în coapsa stângă, iar restul, mai mici, îi ciuruiseră abdomenul, care acum, credea el, erau sursa disconfortului său. Tot ăsta a fost și motivul pentru care s-a împrăștiat vestea că ar fi fost împușcat.

Se întorsese acasă cu un șchiopătat vizibil și cu suficiente compensații financiare cât să cumpere o mică fermă, dar pentru că piciorul său era foarte afectat, a cumpărat în schimb o fermă, o turmă de capre pe care le-a înmulțit și le-a vândut. Un an mai târziu, piciorul era aproape vindecat, iar el era însurat cu o fată foarte frumușică din partea locului pe care o cunoștea și pe care o plăcuse dintotdeauna. Nici ei nu-i era străină viața la fermă așa că se stabiliră fericiți în noua ipostază de familiști chiar dacă duceau o existență precară.

În fiecare zi a săptămânii de atunci începând, cu excepția duminicii, domnul Lee își ducea turma pe plaiurile înalte la pășunat, iar vara, adese ori rămânea peste noapte în unul din bivuacurile pe care le avea din loc în loc, și pe care învățase sa le construiască în armată. Își amintea cu nostalgie de acele zile vesele, deși atunci nu le-ar fi catalogat ca fiind vesele.

Nu mai existau prădători pe munte, cu excepția oamenilor. Tigrii fuseseră exterminați cu mult timp înainte din cauza medicinii tradiționale chineze ce folosea diferite părți ale animalului despre care se credea că ar avea proprietăți magice. Sentimentele domnului Lee legate de asta erau amestecate. Pe de o parte știa că era păcat, dar pe de alta nu avea chef să apere caprele de rapacele tigru în fiecare noapte. Când l-a lovit boala cu o săptămână în urmă se împliniseră treizeci de ani de când era cioban la capre, așa că știa muntele la fel de bine cum își cunosc majoritatea oamenilor parcul din cartier. Știa ce zone să evite din cauza minelor de teren și a pachetelor cu stricnină aruncate de americani în `70, și știa și ce zone fuseseră curățate, deși câteva fuseseră omise așa cum avea să afle pe propria piele una din caprele lui doar cu o lună în urmă. Era păcat de ea, deși carnea ei nu a fost aruncată la gunoi. Sfârșitul ei a venit rapid când o piatră desprinsă din stâncă a declanșat explozia, a azvârlit-o spre cer, decapitând biata capră pe loc. Era prea lung drumul ca să îi care carcasa până acasă, așa că domnul Lee petrecu câteva zile pe munte ospătându-se regește în timp ce familia lui era îngrijorată de moarte din cauza lui.

Domnul Lee era un om mulțumit. Îi plăcea munca pe care o făcea și viața în natură, și se împăcase de mult cu ideea că nu va fi niciodată bogat sau că nu va mai merge în străinătate vreodată. Din acest motiv și el și nevastă-sa erau bucuroși doar cu doi copii. Îi iubea pe amândoi în egală măsură și își dorea tot ce-i mai bun pentru ei, dar era încântat că terminaseră școala pentru că acum puteau munci toată ziua la fermă, unde nevastă-sa cultiva legume, verdețuri și creștea trei porci și câteva duzini de găini.

Domnul Lee se gândea cât de mult poate să-și extindă ferma acum că avea ajutor în plus. Poate că s-ar fi descurcat cu încă o duzină de găini, cu mai mulți porci și o tarla cu porumb.

Se trezi brusc din visare, “Dar dacă e grav, Mud? Nu ți-am spus asta până acum, dar am leșinat de două ori săptămâna asta și aproape era să leșin de alte câteva ori.”

“Păi, și de ce nu mi-ai spus nimic până acum?”

“Nu am vrut să te îngrijorezi și oricum nu puteai face mare lucru, nu-i așa?”

“Eu personal, nu. Dar aș fi avut grijă să te duci la mătușă-ta mai devreme și poate aș fi insistat să te vadă un doctor adevărat”

“Doar mă știi, Mud. Ți-aș fi spus să stai să vedem ce are mătușa de zis înainte să ne repezim să cheltuim atâția bani; trebuie să admit că mă simt foarte slăbit câteodată și sunt un pic speriat de ce-o să-mi zică mătușa mâine.”

“Da, și eu. Chiar te simți atât de rău?”

“Câteodată nu am deloc energie. Eram capabil să alerg, să sar cu caprele, dar acum obosesc doar dacă mă uit la ele!”

“Clar ceva se întâmplă, știu asta cu certitudine.”

“Uite, Paw” care era numele total lipsit de inspirație cu care-l alinta, si care înseamnă ‘tata’ în thailandeză, “Copii sunt la poartă. Vrei să-i implici și pe ei?”

“Nu, ai dreptate, de ce să se îngrijoreze acum? Cred că mătușa va trimite mâine un mesaj, așa că spune-le că mâine la cină avem întrunire de familie și că trebuie să fie prezenți.”

“Cred că mă duc să mă culc acum, mă simt din nou obosit. Scuipatul mătușii m-a întremat pentru un timp, dar acum și-a pierdut efectul. Spune-le că sunt bine, dar roagă-l pe Den să scoată el caprele mâine dimineață la pășunat, vrei? Nu trebuie să le ducă departe, numai până la izvor unde pot mânca buruiană și se pot adăpa… Nu vor păți nimic o zi, două.

Și când ai două minute libere, poți să-mi faci ceaiul tău special, te rog? Cel cu ghimbir, anason și restul… asta m-ar înveseli puțin… Ah, și niște pepene și niște semințe de floarea-soarelui… poate o rogi pe Din să le crape pentru mine?”

“Ce zici mai bine de o cană cu supă? E mâncarea ta preferată…”

“Da, sigur, dar dacă am adormit deja, pune-o pe masă și o s-o mănânc mai târziu rece.”

“Bună, copii, mă duc la culcare mai devreme în seara asta. Nu vreau să vă îngrijorați, sunt bine. Mama o să vă dea mai multe detalii. Cred că am un fel de infecție. Noapte bună!”

“Noapte bună, Paw!” i-au răspuns toți. Din părea în special preocupată uitându-se cu îngrijorare întâi la domnul Lee care se retrăgea, și apoi unul la altul.

Așa cum stătea întins în tăcerea deplină a nopții, simți cum părțile laterale ale corpului pulsează din ce în ce mai tare, exact cum o carie e mai supărătoare în timpul nopții, dar era el era atât de obosit încât adormi rapid înainte să îi fie aduse ceaiul, semințele sau supa.

Afară, la masa mare în lumina fadă a înserării, restul familiei discuta șoptit despre încercările domnului Lee, în ciuda faptului că și dacă ar fi strigat nu ar fi avut cine să-i audă.

“Paw o să moară, mamă?” întrebă Din cu ochii în lacrimi.

“Bineînțeles că nu, draga mea”, replică ea “cel puțin… așa cred.”




1 2 Suferințele familiei Lee


Obiceiul locului era ca întreaga familie să doarmă laolaltă în, de altfel, singura cameră a casei: mama și tata aveau o saltea dublă, copiii câte o saltea de o singură persoană, iar fiecare din cele trei paturi erau protejate de o plasă împotriva țânțarilor. Când se treziră la ivirea zorilor mergeau atenți în vârful picioarelor ca să nu-l trezească pe Heng.

Știau că ceva nu e regulă pentru că, de obicei, el era primul în picioare și ieșit pe ușă chiar și în cea mai friguroasă dimineață. Îi priviră îngrijorați, îndelung, prin plasa de țânțari fața palidă ca de mort până fură alungați de mamă.

“Din, fă-mi o favoare, te rog. Nu-mi place deloc cum arată tatăl tău, așa că, repede, spală-te și du-te și vezi dacă mătușa poate să ne lămurească. Ești o fată foarte bună! Dacă nu e încă gata, și ai ajuns prea devreme, întreab-o dacă poate să îi facă o favoare nepotului ei preferat până nu e prea târziu, da?”

Din izbucni în plâns și alergă să se spele. “Iartă-mă, draga mea! Nu am vrut să te supăr”, strigă după ea. Un sfert de oră mai târziu când ajunse în fața casei mătușii, bătrâna deja îmbrăcată mânca supă de orez la masa mare din fața casei.

“Bună dimineața, Din! Mă bucur mult să te văd. Vrei un farfurie de supă? E delicioasă! Da își alinta nepoatele, iar pe Din în mod special, dar când auzi ce dorea de la ea nu se putu abține să nu comenteze că maică-sa avea pretenții destul de mari să ceară atât de mult într-un timp atât de scurt.

“Maică-ta aia a ta… Bine o să văd ce pot face… Paw arată rău de tot, nu-i așa?”

“Da, mătușă Da. E alb ca un cadavru, dar nu credem că a murit încă… Mama se pregătea să înfigă un bold în pielea lui ca să vadă dacă reacționează, dar n-am mai așteptat să văd. Nu vreau ca Paw să moară, mătușă Da, te rog salvează-l!”

“Am sa fac tot ce-mi stă în putință, copila mea, dar dacă Budha îl cheamă, nimeni în lumea asta nu-l poate refuza, dar hai să vedem ce putem face. Vino cu mine!”

Da o îndrumă spre sanctuarul ei, aprinse o candelă și închise ușa în urma lor. Ea spera că Din va arăta interes față de ‘metodele vechi’ atâta timp cât era suficient de tânără ca să o învețe pentru că era conștientă că va avea nevoie de un succesor la un moment dat, mai ales dacă voia ca tradiția să fie continuată în familia Lee.

Arată spre covorul Căutătorului de pe podea și Din se așeză. Înainte să se așeze și ea, Da dădu ocolul colibei murmurând rugăciuni și incantații, aprinzând câteva lumânări, apoi își ocupă poziția în fața lui Din care-și privea intens mâinile ținute căuș în poală.

Da își privi nepoata, simți cum un fior îi trece prin tot corpul, se uită pierdut la căușul propriilor mâini pentru câteva secunde apoi se uită din nou la Din.

“Ai venit să cauți sprijin pentru altcineva? Te rog adresează întrebarea!”, spuse Da, dar cu o voce tunătoare, grea pe care nu o auzise nimeni până acum în afara colibei.

Transformarea o șocă pe Din ca de fiecare dată când mătușa intra în transă și permitea unei alte entități să-i preia controlul asupra propriului corp. Nu doar că fața i se schimbă, dar întregul corp i se modifică subtil așa cum un actor își schimbă înfățișarea ca să impersoneze mai ușor personajul pe care îl joacă. Era parcă Da fusese înlocuită cu cineva pe dinăuntru ceea ce o făcea nu doar să arate diferit, dar să și arate diferit.

Din privi pe bătrâna Vraci care nu mai avea nimic din mătușa ei.

“Tămăduitoareo, tatăl meu este foarte bolnav. Vreau să știu ce are și ce este de făcut.”

“Da, tatăl tău, cel pe care îl numești Paw.”

Persoana (mătușă-sa suna ca un bărbat în acest moment) puse câte o mână pe câte una din cele două legături pe care Heng le lăsase cu o zi înainte și închise ochii. Urmă o pauză lungă însoțită de o tăcere adâncă, încât lui Din i se păru că aude furnicile deplasându-se pe podeaua de lut.

Din participase la o duzină de astfel de sesiuni înainte, deși niciuna nu fusese pentru ceva atât de serios. Întrebase despre o durere de stomac, și despre menstruație cu ceva ani in urmă, întrebase dacă avea să se mărite curând. Nu îi era frică de locul respectiv, ci mai degrabă de rezultatul întrunirii, însă tot ce putea face era să aștepte și să observe, iar ce observa i se părea fascinant.

Vraciul desfăcu cu atenție prima legătură ce conținea piatra, o examină cu atenție, o mirosi și o așeză înapoi în frunza de banan, apoi luă a doua legătură conținând mușchiul de pământ și-l mirosi și pe acesta înainte să-l așeze pe covorașul din fața ei.

Da se uită solemn la Din și, după câteva minute, vorbi.

“Cel din cauza căruia ești îngrijorată este foarte bolnav. De fapt era aproape să moară când mi-a lăsat mostrele astea, dar nu e mort … încă. O parte din organele sale interne sunt într-o stare foarte precară, în special cele care se ocupă de curățarea sângelui… Cei pe care îi numiți ‘renichi’ sunt cei mai afectați, nu mai funcționează deloc, iar ficatul e pe cale să cedeze și el. Asta înseamnă că moartea este iminentă. Nu există niciun tratament medical care să-l poată ajuta.”

Vraciul se scutură ca de un fior din nou și reluă forma inițială a mătușii Da, care clipi, se scutură și se frecă la ochi.

“Nu sunt vești bune, nu-i așa copila mea? Știi, atunci când sunt posedată de spirit nu aud întotdeauna totul, dar am prins câteva frânturi și pot spune după expresia feței tale că e de rău pentru tatăl tău.”

“Spiritul a spus că Paw va muri curând pentru că nu există tratament pentru rinichi și ficat care au cedat deja…”

“Îmi pare foarte rău, Din, știi cât de mult țin la tatăl tău… Uite, am mai învățat câte ceva de-a lungul timpului, în afară de posedare. Hai să ne uităm acum… Da, piatra… vezi unde a scuipat taică-tu? Nicio urmă! Asta înseamnă că nu sunt niciun fel de săruri în salivă, nici minerale, nici vitamine, nimic, doar apă.”

“Acum mușchiul de pământ,” îl mirosi de la distanță, apoi îl apropie de nas. “La fel! Miroase și tu!”, spuse ținând bucata de mușchi suspendată în aer, dar Din avea o reținere în a mirosi urina tatălui ei. “Haide, nu o să te muște”, spuse Da. Din făcu ce fusese rugată.

“Niciun fel de miros, doar cea naturală a mușchiului de pământ”

“Exact!” Urina bărbatului miroase ca cea de pisică dacă o ții învelită, dar a lui taică-tu, nu. De asta, nu e niciun fel de carne care să putrezească. Și tot de asta, sângele lui e apos.

“Nu poți trăi mult cu apă în loc de sânge, nu-i așa? E împotriva firii, nu? Sângele transportă toate bunătățile în corp, dar taică-tu nu mai are nimic în el de asta e atât de slăbit tot timpul.

Du-te acasă acum și dacă e încă cu noi, vino cu scuterul și ia-mă și pe mine. Du-te acum, grăbește-te!”

Din zbură pe ușă și fugi acasă. Cât Din era plecată să verifice cum se simțea taică-su, Da se pregăti de drum pentru că în inima ei știa că Heng al ei nu era mort încă, nu de tot. Alese câteva ierburi și le puse în geantă, se stropi cu apă pe față și își prinse părul cu o eșarfă să o apere de apa împroșcată de motocicletele de pe celălalt sens. Apoi ieși afară să-și aștepte nepoata.

Din sosi câteva minute mai târziu însoțită de un nor de praf.

“Repede, mătușă, mama a zis să vii repede, tata mai are puțin și moare!”

Da se urcă în atașul motocicletei, așa cum se cădea unei doamne și porniră cu părul lui Din biciuindu-i fața ridată, iar ea încercând să se ferească. De cum sosiră, Da sări destul de sprinten pentru o femeie de vârsta ei, din atașul motocicletei și se repeziră amândouă în casă.

“Mulțumesc că ai venit atât de repede mătușă Da, el e în dormitor.”

“Da, presupun că e în pat și nu cu dragele lui capre!”. Ridică plasa de țânțari și se așeză pe podeaua de lemn la capul lui. Prima dată se uită la pielea lui, apoi la păr și la buze, iar la final îi deschise ochii și se uita în ei.

“Hmm, da… vreau să-i văd picioarele!” Wan se grăbi să-i dezvelească picioarele bărbatului ei, iar Da se repezi să le strângă și să le observe mai de aproape.

“Hmm, niciodată n-am văzut un caz atât de grav de lipsă a cărnii în sânge. Îmi dai voie să le spun copiilor ce au de făcut pentru o perioadă de timp? Bine, mă întorc degrabă, ridică-i capul pe pernă. O trimit pe Din să te ajute, iar Den o să mă ajute pe mine afară.”

“Da, mătușă, bineînțeles. Absolut orice ca să-l ajut pe dragul meu Heng.”

“Bine, hai să vedem ce putem face, da?” și cu asta coborî în fața casei.

“Din du-te și ajut-o pe maică-ta, Den vino cu mine, trebuie să acționăm cu toții rapid și precis.”

Din plecă în viteză, iar Den întrebă cum poate ajuta.

“Fugi și adă-mi cel mai cel mai puternic cocoș din ogradă! Repede, flăcăule!”

Când s-a întors cu pasărea sub braț, Da o luă.

“Acum du-te și leagă cel mai puternic țap de un stâlp, dar leagă-l bine să nu se poată mișca un centimetru - stând sau șezând mi-e totuna.”

Cât Den fugi să aducă țapul, Da se așeză la marginea mesei, tăie gâtul cocoșului, îi scurse sângele într-un castron, îi arunca corpul fără viață într-un cos de legume de pe masă și apoi se grăbi pe scări.

“Din, spuse ea la sosire, aveți lapte de capră, sau orice alt fel de lapte în frigider? Dacă nu ia repede un ulcior și fugi și adă proaspăt, te rog, fată!”

N-avu nevoie să i se spună de două ori că trebuie să se grăbească că dispăru într-o clipă.

“Wan, s-a trezit?”

“Nu chiar, mătușă, pe jumătate.”

“Bine, tu strânge-l de nas cât sa deschidă gura și eu îi torn pe gât sângele ăsta.” Îi strânse maxilarul între degetul mare și arătător ca să-l deschidă, îi împinse capul pe spate și îi turnă câteva guri din sângele de găină pe gât. Da ghici din felul în care Heng se înecă ca o mașină pe motorină, că măcar jumătate se dusese unde trebuia.

Heng miji ochii.

“Ce-mi faceți, vrăjitoarelor bătrâne?” șopti el, “A fost oribil!”

“Ah, m-am gândit eu”, spuse Da, turnând mai mult, “e prea bogat, trebuie să-l obișnuiesc cu el.”

“Lapte proaspăt, încă cald, de la Floarea, cea mai bună capră a noastră”, spuse Din de cum intră în cameră.

Da îl luă, îl amestecă jumi-juma cu sângele rămas și-l turnă pe gât lui Heng cu același rezultat, dar cu mai multă rezistență din partea lui.

“Ai văzut!”, exclamă ea, “devine deja din ce în ce mai puternic! Încearcă să ne opună rezistență. Poate că nu e cu totul sortit pieirii!”

“Acum, Wan, tu continuă cu laptele, dar păstrează jumătate din cea rămas. Mă întorc în câteva minute.”

Coborî și îl strigă pe Den.

“Ai pregătit țapul?”

“Da, mătușă, e acolo”

“Bine, acum vino cu mine!”

Da făcu o tăietură mică la gâtul țapului cu briceagul ei foarte ascuțit și scurse printr-un pai câteva sute de mililitri de sânge.

“Ai văzut cum am făcut, băiete? Încearcă să-ți amintești că am impresia că va trebui să faci asta în fiecare zi de-acum încolo.”

Urcară amândoi în dormitor unde spre uimirea lor, Heng stătea de vorbă cu soția și fiica lor așa cum un pacient de spital ar face după o anestezie generală - amețit, slăbit și ezitant, dar coerent.

Da amestecă sângele de capră cu restul de lapte, dar întâi i-l dădu să încerce nediluat.

“Vai, mătușă, dar e dezgustător! Vai mie… ”

“Atunci încearcă asta”, spuse ea, înmânându-i un pahar cu lichid roziu.

“Da… ăsta chiar e bun…Ce e asta? Simt că-mi face bine deja.”

Heng îl bău pe nerăsuflate.

“E un amestec de lapte cu… ierburi. E bun, nu-i așa?”

“Da, mătușă, e foarte bun… foarte revigorant. Mai este?”

Wan se uită la bătrâna Vraci care încuviință din cap. Wan umplu încă un pahar și își ajută bărbatul să-l bea.

“Mă bucur, Heng”, spuse Da. “Cred că acest amestec este răspunsul la suferințele tale, deși sunt convinsă că putem îmbunătăți rețeta. Poate vom găsi alte ingrediente ca să-i modificăm gustul din când în când, nu de alta, dar să nu devină plictisitor, știi tu.”

“Da, mătușă, eram sigur că ai să mă ajuți să înving boala.”

“Orice pentru familia mea, mă bucur că am putut ajuta”, îi răspunse ea și chiar îi zâmbi călduros, lucru mai rar văzut la Da.

Puse restul amestecului cu ierburi și un sfert de litru de lapte și spuse:

“Heng, cred că trebuie să te odihnești acum. Uite, ai aici mai mult din amestec pentru mai târziu și am să arăt și celorlalți cum să-l prepare pentru tine, da? Ai grijă și cheamă-mă dacă ai nevoie de mine. La revedere și fă-te bine repede.”

Odată ce toată lumea se așeză la masa mare și Wan termină de servit fructe și apă rece, Da începu consiliul de familie.

“Așa cum am mai spus, nu am mai văzut un caz atât de grav până acum, dar experiența mea și Spiritele Călăuzitoare m-au ghidat să găsesc soluția corectă. Cu toate astea, până acum am folosit doar metode de urgență. Pe șleau spus, am folosit doar sânge de la animale care nu mănâncă ce mâncăm noi oamenii, așa că lui Heng îi lipsesc lucruri esențiale din dietă. Ceea ce trebuie să facem acum este să-i dăm constant sânge de la animale care consumă ceea ce noi oamenii consumăm. Cu cât se potrivește mai bine dieta animalului cu a lui Heng, cu atât mai bine pentru el.

Acum, cu toții știm că nu toată lumea mănâncă în fiecare zi ce îi cere organismul, deci putem ușor presupune că nici Heng nu face excepție, dar dacă va consuma doar sânge de găină, multe alte ingrediente vor lipsi din dieta lui și doar găina din el va supraviețui și va înflori.

La fel se va întâmpla și dacă va bea doar sânge de capră, pentru că iarba nu e suficient de hrănitoare pe termen lung.”

“Deci, ce spui, mătușă Da, că trebuie să găsim sânge de maimuță?”, întrebă Den.

“Cam asta e direcția în care ne îndreptăm, Den, doar că maimuțele nu mănâncă ce mâncăm noi, nu?”

Lăsă un moment să treacă tocmai ca ceea ce afirmase să se așeze și să aibă un nou sens.

“Vrei să spui, mătușă, că tata va avea nevoie regulat de sânge uman?”

“Da, Din, asta ar fi calea cea mai ușoară de urmat și, poate, singura pe termen lung. Dacă nu îi puteți asigura o sursă regulată de sânge uman, va trebui să-i dați cantități mari de sânge de la diverse animale ca să-i supliniți dieta umană. De exemplu, porcii mănâncă cam la fel cu ce mâncăm noi, dar nu consumă suficiente fructe și categoric nu mănâncă… porc.

Presupun că puteți păstra câțiva ‘porci donatori’ doar pentru Heng, și să-i hrăniți special ca să obțineți exact sângele de care are el nevoie și să suplimentați cu sânge de la alte animale, dar asta presupune un mare efort. Ați putea face un cocktail din sânge de găină, capră, porc, câine și pisică și să-l păstrați în frigider, dar nimeni nu a mai făcut asta din ceea ce știu eu… rezultatele ar putea fi neașteptate în cel mai bun caz.

Soluția este mai limpede ca lacrima: sânge uman.

Am verificat probele luate de la taică-tu cel puțin șapte ore mai devreme și totuși dovada era clară.

Tatăl vostru nu are sânge. Deloc! Nici măcar un strop! Am să vă arăt.” Da băgă mâna în geanta ei de umăr și scoase de acolo mușchiul de pământ învelit în frunza de banan. “Asta este mostra de urină a tatălui vostru. Priviți!” Da îi dădu foc. “Focul e un pic pâlpâit din cauza umezelii, dar, uite, nu are nici culoare, așa că nu sunt vitamine, nici săruri, nici nimic altceva în sânge. Tot ceea ce are e apă în venele sale, chiar dacă e roșiatică.

Îi putem lăsa sânge puțin mai târziu dacă vreți și atunci verificăm, dacă vreți. Dar dacă ar fi avut sânge adevărat, mușchiul s-ar fi uscat de tot până acum și ar fi arătat culoare când a ars.

La fel cu piatra, uite! Heng a scuipat pe ea, dar nicio urmă lăsată de sare, nimic, iarăși doar apă. Tatăl vostru nu are niciun pic de sânge în el.

Nici măcar o picătură!”

“ Si asta e un lucru rău, mătușă Vraci?”, întrebă Den.

“Rău? Rău? Băiete, un om nu poate trăi fără sânge! Te iubesc foarte mult, Den, dar ești tare prost câteodată! Sex în creier, presupun, ca toți băieții de vârsta ta! Și poți sa mă strigi doar mătușă în afara sanctuarului. Taică-tu s-a transformat într-un vampir… a mușcat pe vreunul dintre voi în ultima vreme?”

“Nu, mătușă, dar poate a mușcat caprele, n-avem de unde să știm asta”, replică Den.

“Ah, este foarte grav, foarte foarte grav. Am auzit de cazuri ca ăsta, dar nu am văzut niciunul în toată … ăăă… vasta mea … experiență.”

“O ho”, spuse Den, “tata s-a transformat într-un Pee Pob, un vampir? Stai să vezi când vor afla prietenii mei! Heng – Pee Pob! Este foarte tare!”

“Poate să moară curând?”, întrebă Din.

“Încercăm să-l salvăm, Din, vom face tot ce ne stă în putință, dar nu trebuie să afle nimeni. Den! Tu înțelegi? NIMENI, NI –ME –NI, copil fără minte!

Ești sigură că băiatul ăsta e din neamul lui Lee, Wan?” Și îi aruncă o privire scăpărătoare lui Wan, care i-o întoarse înapoi cu suficient de mult afront cât îi permitea faptul că baba tocmai îi salvase viața bărbatului ei.

“Deci, asta-i. Astea sunt opțiunile voastre. În ultimă instanță este decizia voastră -a tuspatru –din moment ce voi va trebui să procurați ‘remediul’, iar Heng va trebui să-l consume toată viața lui căci vindecare pentru condiția lui nu există.”

Da își permise să se odihnească sprijinită de unul din stâlpii acoperișului și închise ochii ca și cum închise o carte și terminase întrunirea. Familia se uita la ea, pe urmă unul la altul întrebându-se cum vor ieși din încurcătura asta.

În timp ce mătușa Da părea sa fie în transă sau adormită, ceilalți trei dezbăteau care va fi pasul următor.

“Așadar, nu prea putem lua sânge de la localnici, nu-i așa?”, spuse Wan. “Mulți dintre ei nu ți-ar da nici pojghița de deasupra unei budinci reci de orez, d-apăi o jumătate de litru de sânge și de plătit, clar, nu ne permitem”

“Am putea prinde turiști să le scurgem sângele în sticle și sticlele la frigider…”, spuse Den.

“Nu vin prea mulți turiști pe aici, Den”, îi replică maica-sa cu un plescăit ușor iritat.

“Am putea încerca un cocktail din sânge de la diferite animale si am putea dona fiecare jumătate de litru de sânge pe lună”, sări si Din.

“Hmm, nu știu cât de mult sânge poate dona o persoană într-un an, dar șase litri îmi pare foarte mult – totuși, bine gândit draga mea. Poate unii membrii de familie ar fi pregătiți să doneze sânge din când în când, tatăl tău e foarte îndrăgit pe aici…”

“Am putea cumpăra sângele persoanelor decedate deja”, sări Den.

“Trebuie scos sângele din corp înainte să moară, cred, dragule, altfel inima s-a oprit și nu mai are cine să pompeze sângele afară.”

“Am putea să-i ținem atârnați de picioare și să le punem un robinet la jugulară sau la inimă, sau la amândouă?”

“Am înțeles, deci când moare, să zicem, iubita bătrână mamă a cuiva și toată lumea plânge, tu propui să te grăbești să ajungi acolo până se răcește și să întrebi dacă poți să o legi de picioare și să-i scurgi sângele într-o căldare pentru ca tatăl tău să-l bea mai târziu, da? Cam cât de bine crezi că ar funcționa treaba asta?”

“Am putea să sugerăm să luăm ceva sânge înainte…”

“Nici nu te gândi la un lucru atât de cretin și de cumplit!”

“Ce zici de bebeluși… Mai bine nu…” spuse Den și tăcu, toate sugestiile lui fură respinse până acum.

“Pe scurt, până acum avem opțiunea de a colecta sânge de la membrii de familie sau să facem un amestec din sângele animalelor, neștiind dacă măcar una dintre ele va funcționa. Altceva?”

“Am putea… nu, mai bine nu…” spuse Den.

“Hai, spune, prostie sau nu, suntem disperați și iau în considerare orice opinie” spuse mama.

“Ei, bine, aș putea să mă convertesc musulman… aș putea avea patru neveste și asta ar însemna alți patru donatori… și dacă aș avea, să zicem, patru copii cu fiecare, atunci am avea alți șaisprezece donatori și…”

“Da, bine Den, mulțumesc pentru ideile tale! Acum îmi doresc să nu fi întrebat… Următorul lucru pe care îl vei sugera e ca soră-ta să intre și ea în joc și să taxeze un litru de sânge pentru o tură.”

Din se înroși violent numai la gândul acesta șocată fiind că maică-sa putuse spune așa ceva, Den dădea afirmativ din cap până când Wan îi dădu un șut.

“Așa cum văd eu lucrurile, avem alte două probleme pe care nu le-am luat în considerare încă.” spuse Din. “Mătușa Da a spus-o de fapt că tata trebuie să fie de acord cu planul nostru pentru că el e cel care trebuie să bea chestia asta și avem nevoie de ceva pe mâine.”

“Poate că putem folosi amestec cu sânge de capră pentru mâine, tata oricum o preferă celui cu sânge de găină, și da trebuie să găsim o soluție permanentă cât mai curând. Putem s-o întrebăm pe mătușa despre asta mai târziu. Cât despre tatăl tău, va trebui să mănânce ce îi dăm și să se mulțumească cu asta până va fi destul de în putere ca să se ocupe personal de propriile necesități culinare, dar sunt convinsă că va fi recunoscător că v-ați gândit la el.”

Când cei trei se adânciră în propriile gânduri pentru câteva minute, mătușa Da se trezi.

“Ați reușit să veniți cu vreo idee nouă sau să îndrăznesc să spun soluții noi?”

“Nu, mătușă”, admise Wan. “Den avu câteva idei foarte ‘originale’, dar nu foarte practice. Din păcate nu ne-a rămas decât să continuăm cu propunerile pe care le-ai făcut tu acum câteva ore.”

“Da, m-am gândit că asta o să spui, dar ca să fiu sinceră, asta nu este o problema ușor de rezolvat. Și eu m-am izbit de problema asta în timpul meditației mele. Se face târziu și eu sunt obosită, ar putea unul din copii să mă ducă acasă și rămâne să ne gândim cu toții alte soluții?”

Îl așteptară pe Den să se întoarcă înainte să se așeze la cină, pregătiră animalele pentru noapte, se spălară cu rândul și își petrecură ultimele momente ale serii împreună înainte de a se duce la culcare mai devreme căci erau cu toții storși psihic. Adevărul gol-goluț era că niciunul dintre ei nu voia să se ducă singur sus cu un vampir așa că preferară să se ducă împreună.

Wan nici nu voia să se gândească să doarmă în același pat cu el, dar simțul datoriei o obligă, și faptul că era singurul adult o făcură să ia lumânarea în mâini și cu amândoi copiii ascunzându-se în spatele ei intră în casă.

S-au oprit în fața patului matrimonial și se holbară. Heng stătea ridicat în fund, țeapăn, cu pielea foarte palidă și ochii de culoarea coralilor strălucind în întuneric.

“Bună seara, familie!” spuse el cu voce joasă și gravă. Cei trei se urcară fiecare în patul lui fără să-și poată lua ochii de la el, care nici nu se clinti, ci doar se uita în gol.




1 3 Pee Pob Heng


Când se treziră a doua zi dimineață, căci până la urmă somnul îi răpuse pe toți trei, Heng era acoperit complet de pături cu perna așezată peste cap.

Se ridicară și coborâră cât de repede putură, trecând cât mai neobservați pe lângă patul lui.

“Hei, mamă, l-ai văzut pe tata aseară?” întrebă Den. “Ochii și pielea lui luminau încăperea, dar ochii erau totuși cei mai cei, nu? Tata avea ochii ca ai noștri cu negru pe alb, dar acum erau cu roșu pe roz… Cred că de la tot sângele ăla!”

“Nu știu, dragul meu, dar cred că ai dreptate. Mai bine te-ai duce să aduci mai mult sânge și ia-o pe soră-ta să aducă și lapte. Îți amintești cum a luat mătușă-ta sângele?”

“Da, mamă, dar de data asta am să iau de la alt țap ca ăsta sa aibă timp să se vindece, nu crezi?”

“Sigur, e o idee foarte bună. Folosește o altă capră în fiecare zi pentru sânge, iar Din poate să mulgă caprele așa cum face de obicei. Pentru moment tot laptele de la capre e doar pentru taică-tu, da? Are nevoie de el mai mult decât avem noi nevoie și chiar nu vrem să i se facă foame în miezul nopții, nu?”

“Categoric nu vrem asta, mamă! Foarte greu am adormit azi-noapte. Am fost terorizat de gândul că tata ar putea să se ridice din pat și să înceapă sa se plimbe prin casă căutând ceva de mâncare sau poate pe cineva…”

“Nu te gândi la așa ceva, Den. Oricum eu sunt mai aproape de el decât tine așa că pe mine o să mă ia prima dată, dar dacă vezi un sac de piele fără sânge, smochinit, în pat lângă el, fugi. La fel dacă vezi două perechi de ochi roșii privindu-te de după plasa de țânțari a doua zi dimineața.”

“Poți să fii sigură de asta, mamă! Mă duc să mă ocup de sângele ăla imediat. Unde-i Din?”

“Nu știu, poate s-a apucat de treabă deja. Du-te și apucă-te de ce ai de făcut, iar eu iau scuterul și mă duc după mătușa Da – cred că încă avem nevoie de ajutorul ei deocamdată. Tu și soră-ta așteptați-mă înainte să vă duceți la el, bine?”

“Crede-mă mamă că nu trebuie să-mi spui de două ori să te aștept, dar ce facem dacă vine el aici?”

“Nu cred că va veni… dormea buștean când m-am dat eu jos din pat și oricum nu lipsesc foarte mult. Dacă se dă totuși jos, nu-l lăsa să te pupe de bună dimineața.”

Wan se întoarse zece minute mai târziu cu Da, care se așteptase încă de foarte dimineață la inevitabila vizită a unui membru din familia Lee. Când se întoarseră, Heng nu se dăduse jos din pat, Din mulsese caprele, iar Den era aproape gata.

“Bine, pentru acum recomand 50/50 lapte de capră și sânge, o linguriță de busuioc, jumătate de coriandru și un praf din asta. Amestecă-l bine și gata. Dă-i jumătate de litru dimineața și jumătate seara. Asta ar trebui să fie suficient pentru moment. Și să nu uit! Nu-i dați usturoi deloc! E foarte toxic pentru vampiri! Haideți să mergem sus să-l vedem!”

“Înainte să mergem la el, mătușă Da, trebuie să-ți spun că a stat mai toată noaptea ridicat în fund, luminând ca un far cu pielea lui palidă și ochii roz cu pupilele roșii. Vai, și, pe numele lui Budha, a vorbit cu noi! N-am auzit niciodată nimic ca asta până acum. A spus ‘Bună seara, familie’ cu o voce stranie foarte joasă… a fost de-a dreptul înfricoșător.”

“Lasă asta acum… hai să-l vedem.”

Urcară în dormitor cu ulciorul cu amestecul de lapte în mână și intrară în cameră. Toate obloanele erau trase așa că era întuneric beznă înăuntru. Wan ieși din nou cât să se întoarcă cu o lumânare aprinsă. Da se aventurase mai aproape de patul în care dormea Heng.

Lumina lumânării nu revelă nicio schimbare, așa că femeile ridicară plasa de țânțari și o legară ca să nu-le încurce. Se așezară de fiecare parte a patului, iar Wan trase cuvertura și acolo îl descoperiră întins pe spate, gol, cu brațele întinse ca Hristos pe cruce, cu ochii deschiși, două cercuri roșii adânci, două migdale roz pe o mască de strigoi, o stană de piatră, neexpresivă, buzele lui, două linii scurte în jurul gurii.

Wan se uită întrebător la Da, care studia pacientul. Îi puse mâna pe frunte acestuia din urmă și nu fu surprinsă să constate că e la temperatura camerei.

“Cum te simți astăzi, Heng?” întrebă nevastă-sa.

“Mi-e foame… ba nu, mi-e sete” spuse el, cuvintele prăvălindu-se din gura lui ca niște stânci venind la vale de pe peretele versantului.

“Nicio problemă, dragul meu, ridică-te aici. Am adus amestecul de lapte care ți-a plăcut.”

Femeile aranjară pernele pentru el și îl ajutară sa se ridice în șezut, apoi îl înveliră cu o pătură.

“Bea asta, dragul meu, e cu aroma care ți-a plăcut cel mai mult ieri” spuse Wan.

Da îi turnă amestecul într-un pahar și îi dădu și un pai cu care să bea. Heng dădu pe gât două pahare din lichidul roz cu spumă verde de la ierburi și păru mai înviorat. Se îndreptă singur și se uită în jurul lui ca și cum vedea pentru întâia dată.

“Îți place asta, nu-i așa, Heng?” întrebă Da. “Văd că ești mult mai vioi decât atunci când am venit. Crezi că ești în stare să vii cu noi jos, astăzi? Cred că soarele ți-ar prinde bine… ești un pic cam palid… nu ești obișnuit să stai atât de mult în casă, nu?”

Heng se uită la ea ca și cum i-ar fi vorbit în limbi străine și apoi se uită la nevastă-sa.

“Vrei să mergi la toaletă, Heng? Nu ai fost de ceva timp, totul e în regulă acolo sub buric? Vrei să mergi la toaletă acum sau ai prefera să aducem o căldare aici la îndemână?”

“Da, uite o idee bună, vreau să merg la toaleta de jos, dar mai întâi aș mai bea niște amestec cu lapte.”

Pentru că nici una dintre femei nu știa cât de mult era bine să-i dea, îl lăsară să bea cât vrea, iar Heng termină litrul de lichid.

Da se retrase și observa în timp ce Wan îl ajută să se îmbrace. Când băutura își făcu efectul, Heng deveni mai activ.

“Hai, dragă, să te îmbrăcăm și să te ducem jos.”

Femeile îl apucară de câte o mână fiecare și îl ajutară pe bărbatul tremurând să se ridice pe propriile picioare. Era ca o bicicletă cu o roată stricată. Când ajunseră afară, în pridvor, clipi repede în lumina strălucitoare, dar așa ar păți oricine și-ar petrece ziua într-o cameră întunecată. Den și Din își priviră tatăl cum cobora scările ca un alcoolic asistat de nevasta și mătușa lui. Erau înspăimântați de faptul că arăta atât de fragil și diferit. Heng fusese din totdeauna slab, dar acum era sfrijit, alb ca zăpada și cu două migdale roșii în loc de ochi. Se apropiară când acesta se lăsă pe colțul mesei ca să-și tragă sufletul.

“Den, mai ai cumva ochelarii vechi de soare? Cred că tatăl tău are nevoie de ei astăzi, ochii lui sunt puțin sensibili.”

Da o întrebă pe Wan “crezi că te descurci să-l duci singură pe Heng la toaletă sau vrei să te ajute Den?”

“Cred că mă descurc” răspunse ea. Și îl conduse mai departe pe Heng care acum își ferea ochii de lumina soarelui cu mâna rămasă liberă. Când l-au adus înapoi la masă cincisprezece minute mai târziu, păru extenuat din cauza efortului.

“Din, repede-te până sus și adu un cearșaf și câteva perne, te rog! Taică-tu se va odihni aici astăzi la aer curat și lumină. N-a petrecut atât de mult timp înăuntru în viața lui așa că organismul lui nu e obișnuit cu asta. Uită-te în ce hal e…”

În acest timp, Heng se uită când la unul când la altul părând a nu înțelege o iotă. Îi creară puțin confort cu ajutorul pernelor, iar Den aduse vechii lui ochelari de soare cu lentile fumurii cu efect de oglindă de care fusese atât de mândru cu zece ani în urmă când erau la modă.

Rezultatul fu că Heng arăta ca o pasăre ciudată sprijinit de stâlpul care ținea acoperișul, cu ochelarii de soare pe nas și înfășurat în cearșaful alb.

“Copii, cred că ar fi bine să vă duceți să mai pregătiți amestec de lapte pentru tatăl vostru. Pare foarte flămând astăzi si ăsta e semn bun, înseamnă că facem ceva corect!”

“Te simți mult mai bine astăzi, nu-i așa, Paw?” Cu toții așteptară să răspundă, iar el dădu din cap, ceea ce îl făcu să semene întocmai cu o bufniță. Den și Din plecară chicotind fiindu-le foarte greu să asemene creatura de la masă cu cel care le era tată cu doar 24 de ore în urmă.

“Crezi că aș putea să gătesc ceva pentru Heng în seara asta, mătușă Da?”

“Sigur, nu are ce rău să-i facă dacă va mânca, dar asta nu poate să înlocuiască amestecul de lapte.”

“Heng ți-ar plăcea să mănânci ceva cu noi mai târziu?”

Heng își ridică capul dintr-o parte în alta și se uită stăruitor la nevastă-sa.

“Ce gătești în seara asta, Wan?” întrebă Da.

“Găină sau porc… ce dorește el”

Heng continua să se uite la cele două femei ca un străin ce nu vorbește limba locului.

“De ce nu-l întrebi pe el? Nu s-a prostit de tot sau cel puțin așa cred.”

“Ce vrei la cină, Heng? Porc sau găină?”

El se uită la ea preț de câteva secunde și apoi zise:

“Pui de…”

“Care dintre ei? Oricum, Heng, nu poți să mănânci pe niciunul din copiii noștri… nu e normal”

“Nu pui de om… pui de capră. Avem sau nu?” spuse Heng.

“Da, avem câțiva, dar credeam că îi ținem ca să mărim turma.”

“Doar un ied”

“Da, sigur, Heng acum că ți-e rău am să-ți gătesc o ciozvârtă de ied, iar noi vom mânca porc.”

“Friptura mea să fie făcută pe grătar, mai nepătrunsă, Wan. Am așa o poftă de carne roșie, dar roșie de-adevăratelea.”

Copiii au răsuflat ușurați când au aflat că tatăl lor nu avea nicio intenție să-i mănânce, cel puțin nu încă. Când deveni clar că tatăl lor se duse să se culce până la masa de seară, Den o întrebă pe maică-sa dacă ea consideră că el i-ar putea mânca într-o bună zi.

“Ah, nu cred, Den! Cel puțin cât avem grijă să aibă poftele satisfăcute, nu că am ști care sunt acelea!”

“Mătușă Da, ce părere ai de boala lui Heng?”

“Cred că este foarte interesant… foarte interesant într-adevăr. Ieri bătea la porțile morții, dar acum devine pe oră ce trece mai activ, deși pare să nu mai fie același Heng pe care îl cunoșteam și îndrăgeam cu toții. Va trebui sa așteptăm să vedem cum este acest nou Heng sau poate că își va reveni complet în fire odată ce se obișnuiește cu noua dietă și își revine ca atunci când nu a avut niciun strop de sânge în el.”

“Predicția ta poate nu e atât de bună ca a mea, dar am să admit că e un teritoriu nou și pentru mine și că am să o tratez după cum bate vântul, doar cu câteva sugestii de la prietenele mele spiritele, deși unul dintre ele a spus, într-adevăr că poate e mai uman să-l ucidem pur și simplu și să-l lăsăm să înceapă o altă viață”

“Ce zici despre asta, Wan?”

“Cred că e măsură prea drastică, nu crezi, mătușă Da?”

“Da, așa cred și eu de asta nu am sugerat-o până acum, dar e o opțiune în caz de lucrurile scapă complet de sub control.”

În timpul discuției lor, Heng părea că doarme, dar femeile nu verificară să vadă dacă chiar așa este.

“Crezi că suferă, mătușă Da?”

“Pare destul de liniștit, nu? Vorbește din când în când și până acum nu a menționat niciun fel de disconfort, așa că eu nu m-aș îngrijora prea tare de condiția lui fizică, dacă aș fi în locul tău m-aș îngrijora mai mult de starea lui mentală, dar tu îl cunoști cel mai bine așa că de tine depinde să identifici semnele schimbării și să mă anunți cât de repede ca să le putem discuta.”

“”Bine, mătușă Da, așa voi face. Uite dacă ai alte lucruri de făcut nu vrem să te reținem. Copiii sunt extraordinari – au preluat complet treburile gospodăriei – așa că eu mă pot ocupa în liniște doar de Heng, dar dacă vrei sa te reped acasă, se rezolvă imediat. Suntem cu toții foarte recunoscători pentru ajutorul tău, dacă nu erai tu, Heng ar fi murit și suntem cu toții conștienți de asta. Dacă te vom putea ajuta vreodată cu ceva trebuie doar să spui.”

“Da, mulțumesc, Wan, cred că mă voi duce acasă pentru câteva ore, dar aș vrea să-l văd pe Heng cum mănâncă carnea de ied, așa că ar fi grozav dacă aș putea lua cina cu voi în seara asta. Cât despre plată, nu-ți fă griji acum. Heng e nepotul meu preferat și nu aș vrea sa văd că i se întâmplă ceva rău, dacă stă în puterile mele să împiedic asta. Pot să mă duc pe jos până acasă și pot să mă întorc tot pe jos. La ce oră propui să mâncăm?”

“Pe la șapte chiar șapte și jumătate ca de obicei și ești mai mult decât binevenită.”

“Bine, plec acum și ne vedem în jur de ora șapte. La revedere pentru acum!”

“La revedere, mătușă, și mulțumesc din nou pentru ajutor.”

După ce plecă Da, Wan se simți nelalocul ei singură cu soțul ei. Era prima dată de când Heng căzuse bolnav, mai ales că Den duse caprele la pășunat lângă izvor, iar Din plivea parcela de legume a familiei. Wan trebuia să-i dea de știre lui Den ca trebuie să sacrifice un ied pentru diseară, dar nu îndrăznea să-l lase singur pe Heng. Din era singura care se putea duce să-l anunțe pe Den, așa că tot ce putea face era să spere că Din va veni acasă să mănânce la prânz așa cum făcea de obicei. Wan era convinsă că Heng va avea parte de ciozvârta de ied în seara aceea.

Încercă să vorbească cu el și cum nu era nimeni prin preajmă, îl alintă cum știu ea mai bine:

“Dragul meu, Heng, ești treaz? Cu toții… eu am fost atât de îngrijorată pentru tine… Te rog să-mi răspunzi daca mă auzi.”

“Bineînțeles că te aud când sunt treaz, dar am ațipit puțin, Mud”, răspunse el cu noua lui voce gravă, “și cred că am ratat câteva lucruri. În general, mă simt mult mai bine, chiar dacă puțin ciudat. De-abia aștept cina!”

“Cât e ceasul acum?”

“Acum e 11:45, o să luăm prânzul cât de curând. Ți-ar plăcea?”

“Ce este pentru masa de prânz?”

“Niște salată”

“Mâncare pentru iepuri”

“Dar ție obișnuia să-ți placă salata verde, Heng!”

“Serios? Nu-mi amintesc să-mi fi plăcut vreodată”

“Ce zici de o omletă?”

“Da, asta sună mult mai bine. Poți să pui în ea și din amestecul cu lapte?”

“Sigur că da, dragul meu, nu văd de ce nu, avem din cel pregătit pentru cină. Trebuie să-i mai dăm 30 de minute lui Din să vedem dacă se întoarce. Trebuie să-i transmită lui Den să sacrifice un ied pentru tine.”

După prânz, Din luă câteva cuțite, o geantă pentru carne și un ulcior pentru sânge să le ducă fratelui ei ca el să poată duce la capăt macabra misiune, apoi Din se întoarse la tarlaua de legume.

“Se pare că chiar ți-a plăcut omleta, Heng, nu-i așa?”

“Da, a fost foarte sățioasă, destulă carne, destule proteine.”

Wan trebălui în jurul lui Heng ziua întreagă, tăind legume și gătind sosul naam pik cu cili, dar Heng nu mai scoase un cuvânt. Părea că își făcea siesta sau un posibil somn de recuperare după prima masă cu mâncare solidă din ultimele câteva zile.

Din fu prima care se întoarse după-amiaza târziu cu un coș plin de legume să le ajungă pentru următoarele 24 de ore. Den sosi puțin mai târziu și-i dădu mamei geanta cu carne de ied perfect curățată și gata de pus pe foc, și un ulcior cu sângele iedului.

“Mă duc să-i sărez pielea, mamă! Deja am curățat-o așa cum mi-a arătat tata. Mă întorc în douăzeci de minute.”

“Nu e nevoie să te grăbești, avem destul timp la dispoziție. Ai grijă să faci un duș înainte să vii la masă, mai ales acum că ai măcelărit iedul.”

“Da, mamă…”

“Hmm, amestec de lapte, simt mirosul amestecului de lapte… Heng se foia și mormăia.”

“Da, Heng, amestec cu lapte… Mud o să ți-l pregătească pentru mai târziu, mai întâi vom servi cina când ajunge și mătușa ta aici.”

Wan îi șopti lui Dn, “cred că simte mirosul sângelui de ied sau al cărnii. Uite cum își mișcă nasul ca o vrăjitoare. Cine ar fi crezut acum o săptămână că o să ajungă să trăiască așa?”

Wan puse surplusul de carne în congelator, apoi luă ciozvârta pregătită pentru Heng și o duse suficient de departe încât mirosul să nu-l mai deranjeze și-și continuă treburile. Heng se culcă la loc ca o jucărie cu cheiță care și-a încheiat runda.

La șase și patruzeci și cinci de minute, Wan luă legumele tocate din apă sa se scurgă, făcu focul într-o căldare de metal în care găteau de obicei așezată pe o veche cărămidă de ciment de pe masă, în care mai adăugă câteva bucăți de cărbune. În seara asta mâncau felul preferat al copiilor: porc la grătar. Aparatul pentru făcut grătarul era foarte simplu și eficient. Era o farfurie de metal semănând cu un foarte vechi storcător de portocale. Jgheabul era umplut cu apă ca să fiarbă legumele și spaghetele din făină de orez, iar partea de deasupra reprezenta grătarul propriu-zis pe care se frigea carnea. De fapt fiecare își gătea propriul meniu, dar pentru că ‘jgheabul’ era umplut pentru toată lumea, se considera o masă ‘la comun’.

Când ajunse Da, nici prea devreme, nici prea târziu, la ora șapte și zece minute, Wan o trimise pe Din să scoată carnea din frigiderul din beciul casei. Când ajunse cu carnea la nici 10 metri de masă, Heng începu să se foiască iar și adulmecă aerul.

“Mmmm, lapte”

“Nu, Heng, lapte mai târziu, acum vei primi ciozvârtă de ied”

“Mmmm, ciozvârtă de ied, superb, rară”

Da era fascinată și lua notițe mental.

Când Wan puse carnea pe grătar, Heng își dădu jos ochelarii de soare ca să vadă mai bine în lumina palidă a serii. Ochii săi scăpărară ca niște faruri roșii arzând făcându-i pe copii să se cutremure.

Oricine ar fi zis că legumele fierte și carnea la grătar miroseau minunat, dar Heng fu cel care vorbi primul.

“Iedul miroase grozav acum! Ai grijă să nu arzi sângele. Heng vrea carnea rară… fără legume, miros oribil.”

“Da, Heng, știu, rară, dar nu crudă. Asta e încă crudă, trebuie s-o mai las câteva minute.”

“Nu, Mud, o s-o mănânc așa. Miroase atât de bine acum, dar cu fiecare minut mirosul e din ce în ce mai fad. Vreau friptura mea acum!”

“Bine, Heng, cum vrei tu. Vrei vreo legumă sau, poate, spaghete?”

“Nu, doar carne, vreau iepurele, nu mâncarea de iepure.”

Wan luă cele două bucăți de pe foc, le puse pe o farfurie pentru Heng și i le înmână. “Poftim, Paw, dar să știi că arată prea în sânge, aproape crude dacă mă întrebi pe mine. Tu întotdeauna preferai carnea bine făcută ca noi toți de altfel.”

Heng luă farfuria, o puse sub nas și o adulmecă, nasul i se mișca precum cel al iepurelui. Apoi puse farfuria în poală, luă bucata mai mică cu amândouă mâinile și o ridică din nou în dreptul nasului. “Minunat” spuse el, “puțin prea făcută, dar foarte bună.”

Heng nu observă că toată lumea îi observa fiecare mișcare în timp ce mușcă o bucată minusculă de carne pe care o mestecă cu dinții din față. Wan se așteptase că o să înfulece o bucata mare pe nerăsuflate. El, în schimb, ținea friptura cu o mână, iar cu cealaltă smulgea bucățele mici de tot. Când dădea peste porțiuni mai însângerate le ducea la buze și le sugea cu nesaț.

Se uitau unii la alții uluiți în timp ce ochii lui roșii cu roz urmăreau carnea ca un uliu.

“E vreo problemă?” întrebă cu o mișcare scurtă a capului spre nevastă-sa.

“Nu Heng, nu-i nicio problemă. E atât de bine să te vedem mâncând mâncare solidă din nou, atât. Ne bucurăm pentru tine, nu-i așa?”

“Da, aprobară cu toții în cor”, dar Da avea reținerile ei, deși nu ținea morțiș să le împărtășească în chiar acel moment.

“Bun, atunci e în regulă”, spuse Heng și se întoarse la ciugulit carnea cu evidentă plăcere.

Îi luă lui Heng exact treizeci de minute să mănânce o bucată de carne cât palma de mare și apoi se apucă de os pe care îl curăță perfect de carne și-l supse de măduvă până îl usca de tot. Ceilalți găsiseră că era imposibil să se concentreze la propria farfurie, iar în consecință ‘jgheabul’ fierse până rămase fără apă, iar carnea se arse de nenumărate ori, așa că cina lor fusese ruinată deși lăsaseră farfuriile goale, pentru că ei nu erau genul să risipească mâncare.

Când termină prima ciozvârtă, Heng se șterse la gură cu dosul mâinii pe care o linse și o supse până rămase curată. Cine l-ar fi văzut din afară, ar fi crezut că sigur abia fusese eliberat dintr-un lagăr de concentrare unde fusese ținut în izolare și pe rații de pâine și apă. Nimeni nu văzuse niciodată pe cineva care să prețuiască mâncarea atât de mult.

“O vrei și pe cealaltă acum, Paw?” întrebă Din. Heng își ridică cearșaful de pe umeri și îl strânse mai bine în încercarea de a se face mai confortabil și Den reuși să prindă la timp farfuria care zbură din poala lui.

“Așteptăm întâi să se așeze asta” spuse Heng, “și pe urmă mai mâncăm. Foarte bună mâncare. Heng place foarte mult.”

Den se uită la mama lui, iar ea știu ce vrea să însemne. Heng vorbea o thailandeză - păsărească și nimeni nu-l auzise exprimându-se atât de rău până acum, chiar dacă thailandeza lui nu fusese niciodată grozavă pentru ca părinții lui erau chinezi.

Chiar când ceilalți începură să se concentreze la propriile farfurii și Heng deveni imobil din nou, un pârâit camuflat veni din direcția lui. Toți știură exact ce se întâmplase, dar fiind politicoși se prefăcură că n-au auzit nimic. Apoi veni încă una, urmata de un miros groaznic.

Numai Da și Wan îndrăzniră să se uite la Heng care afișa un zâmbet larg sub ochelarii lui de soare întunecați.

Den începu să chicotească. La început în liniște, dar apoi nu se mai putu abține și în curând râdea în hohote.

“Liniște, copii! Tatăl vostru nu se poate abține, este bolnav” spuse Wan. “Hrana solidă a trecut direct prin el probabil”. Cu toate astea, Den și Din nu se mai putură abține. Heng stătea acolo cu un zâmbet larg pe față. Câteva minute mai târziu, când mirosul încă persista cu aceeași intensitate, Wan îi spuse lui Den “ du-l pe tatăl tău la toaletă ca să se curețe! Dacă sunt probleme strigă-mă și îndată vin să-l ajut.

Heng pune-ți chiloții în coșul de rufe, am să mă ocup de ei mâine.”

Când se îndepărtară, Wan spuse:

“Vai mie! Vai mie, ce zici de asta, mătușă Da?”

“Ciudat, nu-i așa? Comportamentul lui Heng îmi amintește de cel al unei păsări. Nu aș putea spune exact despre ce pasăre e vorba, dar cum stătea acolo cocoțat parcă și cum a mâncat și cum s-a răhățit imediat după… Păsările fac asta – multe alte animale de asemenea – dacă urmărești cu atenție găinușele în ogradă. Nu-mi iese din minte cum s-a cuibărit în cearșaf cu ochelarii pe ochi după ce-a terminat ciozvârta.”

“Deci nu crezi că-i incontinent? Sunt un pic îngrijorata cu patul nostru, abia am cumpărat salteaua acum câteva săptămâni… ar fi păcat, nu-i așa? Crezi că l-am putea lăsa să doarmă în hambar până ne lămurim?”

“Nu, nu te îngrijora! Nici măcar păsările nu-și fac nevoile în locul în care dorm, deși cred că ai putea să-i pui scutece până ne dăm seama ce se petrece… sau scutece speciale pentru incontinență dacă persistă, dar va trebui să te duci în oraș să le cumperi.”

Când Heng și Den se întoarseră, tatăl părea trist și chiar rușinat.

“Ești bine, Heng?”, întrebă nevastă-sa.

“Da, un accident. Nu-ți fă griji. Nicio problemă. Nu astăzi. La culcare acum.”

“Da, e o idee bună. Mătușă Da, dar amestecul de lapte?”

“Cred că ar trebui să bea puțin înainte de culcare. Nu-ți fă griji pentru patul tău cel nou, nu l-a murdărit până acum, nu-l va murdări nici în seara asta, dar eu n-aș vrea să-l văd că se trezește în mijlocul nopții căutând ceva de mâncare, dacă aș locui în aceeași casă cu el.”

“Cred că ai dreptate. Den, așază-l pe taică-tu la marginea mesei pentru un minut. Din, adu repede un pahar din amestecul ăla cu lapte, te rog.”

După ce dădu pe gât laptele și se asigurară cu nu se auziră sunete nelalocul lor sau mirosuri urâte, Wan îi rugă pe copii sa-l ducă la culcare pe tatăl lor.

“Mă duc acuși să verific dacă e totul în regulă, dar sunt convinsă că va dormi acum”.

“Ei, ei, ei, mătușă Da, ce e de făcut? Acum avem un bărbat-pasăre în gospodărie! Ce zici de asta?”

“Încă nu sunt sigură, Wan, dar s-ar putea s-o fi nimerit de data asta. Va trebui să așteptăm și să vedem.”

“Poate va dori să migreze în sud la iarnă.”

Wan nu era sigura dacă Da glumea sau nu, așa că zâmbi sperând că nimeni nu va descoperi de ce, deși mătușa Da, Vraciul știa.

Era îngrijorată, dar cine nu ar fi fost în condițiile astea.





Конец ознакомительного фрагмента. Получить полную версию книги.


Текст предоставлен ООО «ЛитРес».

Прочитайте эту книгу целиком, купив полную легальную версию (https://www.litres.ru/pages/biblio_book/?art=65164716) на ЛитРес.

Безопасно оплатить книгу можно банковской картой Visa, MasterCard, Maestro, со счета мобильного телефона, с платежного терминала, в салоне МТС или Связной, через PayPal, WebMoney, Яндекс.Деньги, QIWI Кошелек, бонусными картами или другим удобным Вам способом.