Книга - Intoarcerea Nosferatului

Intoarcerea Nosferatului
Alessandro Norsa









Alessandro Norsa













ÎNTOARCEREA NOSFERATULUI

CǍLǍTORIE ÎN REGATUL VAMPIRILOR













Întreprinsǎ de domnul Alexandru Norsa

însoţit in acele locuri de lǎudabili informatori













Traducere de Mihaela Popuşoi










Tektime, 2017


Ţin să exprim profundele mele mulțumiri pentru amabilele colaborări:



Prof. Rudolf M. Dinu, Director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică - Venezia;

Dr Mihai Stan, Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică - Venezia; Prof. Tudor Sălăgean, Director al Muzeului Etnografic al Transilvaniei - Cluj-Napoca (România); Prof. Ion Toşa, Istoric, Muzeul Etnografic al Transilvanei - Cluj-Napoca (România); Prof. Alberto Borghini, Director al Centrului de Documentare a Tradiției Orale Piazza al Serchio (CTDO), profesor la Catedra de antropologie culturală, Universitatea Politehnică - Torino, implicat în construirea unei arhive folclorice naţionale; Consultanţilor şiinţifici din România: Mocan Lena Zamfira (Zalau - Salaj), Florea Cosmi (Runcu Salvei) şi Pivasu Lucia (Braşov).



Ţin să le mulţumesc în mod special prietenilor mei: Aldo Ridolfi care, cu multă chibzuinţă şi cu o inestimabilă meticulozitate m-a ajutat la revizuirea textului, Gigi Speri pentru a sa măiestrie şi abilitate grafică cu care a dat formă acestei cărţi şi Simona Strugar, colaboratoare nepreţuită, către care se îndreaptă toată recunoştinţa mea pentru traducerile textelor româneşti, pentru că mi-a dat posibilitatea să cunosc, să apreciez şi să pătrund în profundul culturii tărâmului său natal şi nu în ultimul rând pentru valoroasele sugestii în ceea ce priveşte interpretarea miturilor din Transilvania.


Drepturile rezervate:

Titul original al lucrärii: Alessandro Norsa: Il ritorno del non morto. Viaggio nel Regno dei Vampiri. Liberamente editor: martie 2017 ©.

Ediţia românǎ: Intorcerea Nosferatului, Cälätorie în regatul vampirilor: Liberamente editor Martie 2017 ©.

Traducere de Mihaela Popuşoi.



https://www.facebook.com/Il-ritorno-del-non-morto-218253505241025/

e-mail: norsaalessandro@yahoo.it



All rights reserved. No part of this publication may be reproduced in any form, including by any mechanical or electronic system, without the written permission of the editor, except for brief passages taken for the purposes of review.




PREFAŢǍ




Această mică dar bogată şi interesantă lucrare a lui Alessandro Norsa este dedicată vampirismului şi a tot ce „gravitează în jurul săuˮ şi se bazează de asemenea pe câteva interviuri culese de Autor însuşi în România.



La decesul unui membru al familiei, oglinzile din casă se acoperă. În caz contrar, sufletul mortului se reflectă în oglindă şi ramâne captiv între zidurile casei,



ne spune bunica Florea. Lena, o tânără dintr-un alt sat din România, ne-a povestit:



(…) se acoperă oglinzile şi orice suprafaţă reflectantă pentru a evita ca sufletul său, adică a răposatului, să ramână prins în casă.



Dincolo de o explicaţie eufemistică (cum că sufletul mortului ar ramâne „captivˮ între zidurile casei), ne aflăm în faţa – mi se pare legitim să presupun asta – unei acţiuni de “expulzareˮ a mortului din spaţiul domestic. Bineînţeles, ne confruntăm aici cu tematica imaginii reflectate.

Într-un spirit „analogˮ, foarte relevante sunt şi relatările Luciei, o femeie în jur a 54 de ani din zona Braşovului care, printre altele, ne relatează:



Dacă la miezul nopţii, adică la douăsprezece noaptea, … nu mai ştiu în ce perioadă a anului…, stingi luminile, te uiţi în oglindă şi vezi un strigoi, înseamnă că mortul a fost nemulţumit în timpul vieţii.Deci, când moare cineva, acoperi oglinda pentru ca mortul să nu se reflecteze în ea… căci, dacă s-ar reflecta, ar fi strigoiul…



Iar mai apoi adaugă:



(…) Strigoiul ar fi spiritul mortului care a fost nemulţumit în viaţă … iar mortul care a fost nemulţumit în timpul vieţii aduce multe rele…

Precedent:



Când moare cineva, soţul, fratele, sora, sau cineva din familie… un copil… se acoperă oglinzile cu o pânză neagră, se aprind lumânări… oglinzile se acoperă deoarece se zice că aduc ghinion… dacă nu acoperi oglinzile, mortul se reflectă în ele… spiritul rămâne în casă timp de trei zile… apoi iese şi bântuie prin jurul casei timp de 40 de zile, iar după 40 de zile dispare… se duce în lumea lui…



Se pare că, dacă nu se acoperă oglinzile, mortul care a fost nemulţumit în viaţă se va reflecta în ele şi va rămâne în casă ca strigoi – ca o reflexie-strigoi – care aduce „pacoste şi multe releˮ. În esenţă, este vorba de teama de reflexia-strigoi şi că această reflexie-strigoi („dacă s-ar reflecta, ar fi strigoiulˮ) ar putea ramâne în casă, etc... De aici a apărut necesitatea de a acoperi oglinzile cu o pânză când este un mort în casă, pentru ca spiritul defunctului să nu ramână „captiv în casăˮ („imagineˮ eufemistică).

Ne întoarcem la Lena. Femeia ne mai povesteşte cum o fată tânără s-a transformat în broscoi în urma unor farmece cerute chiar de fată însăşi de la o vrăjitoare. Iată ce ne-a istorisit:



(…) mama mea mi-a povestit despre doi logodnici care au avut de înfruntat împotrivirea mamei băiatului. Fata s-a dus la o vrăjitoare care i-a făcut farmece. În fiecare seară, fata se transforma în broscoi şi se ducea acasă la logodnicul ei. Mama băiatului, deranjată de acea arătare orăcăitoare care-i tot stătea în cale, şi-a pus în plan să o ucidă, dar arătarea… greu de prins, până într-o zi când reuşi. Mama omorî broscoiul, dar în aceeaşi clipă muri şi băiatul (…).



Este vorba aici de o structură narativă „evenimenţialăˮ pe care o întâlnim frecvent şi în folclorul italian: o vrăjitoare care se transformă într-un animal sau într-un obiect, care este lovit; vrăjitoarea devine vulnerabilă în partea „corespondentăˮ a corpului, acolo unde a primit lovitura. O poveste similară cu cea a Lenei, în care unul din personaje se transformă în broscoi, circulă şi în Garfagnana (Cogna), din Provincia Lucca:



Un tânăr din Villa Collemandina se întorcea acasă de la logodnica lui. Era întuneric beznă şi, pentru a-şi lumina calea, îşi fabrică o torţă dintr-un mănunchi de paie.La un moment dat se poticni de ceva moale; tânărul se opri şi, la lumina torţei, zări un broscoi mare; iritat, se apropie mai bine cu flacăra şi-i făcu o arsură zdravănă.A doua zi, tânărul se întâlni cu un prieten care avea chipul desfigurat de o rană cumplită. „Ce ţi s-a întâmplat ?ˮ – întrebă el – „După ce m-ai distrus în halul ăsta, mă mai întrebi ce-am păţit ?!ˮ – „Ce tot spui acolo ? Adică eu ţi-am ars faţa ? ˮ – „Da, chiar tu, aseară !, broscoiul pe care l-ai întâlnit eram de fapt eu.ˮ



Să vă mai prezint, pentru a vă mai da încă un exemplu, următoarea istorisire pe care am auzit-o în Piemonte şi face referire la legătura dintre „mărăciniˮşi vrăjitoare (masca):



Pe undeva între Castiglion Tinella şi Valdivilla, aproape de o curbă, era o scurtătură ce se numea „scurtătura capreiˮ. Toţi cei care treceau pe acolo vedeau maschele. Dar, traversarea potecii era îngreunată de mărăcinii care blocau calea. Într-o zi, un bărbat mai curios şi mai curajos zise: „Chiar vreau să văd. Voi veni cu o coasă şi voi tăia toţi mărăcinii ăştiaˮ. Ajuns la faţa locului, nici bine nu dădu o lovitură de coasă că şi auzi: „Loveşte încă o datăˮ. Dar băbatul nu a mai lovit a doua oară. Toţi au înţeles imediat că masca avea un braţ tăiat.



Ciulinul tăiat cu coasa „corespundeaˮ de fapt braţului tăiat al mascherei. Aş dori să amintesc pe scurt despre o altă „credinţăˮ: „credinţa cum că fetele cu ochi albaştri ar avea darul deochiuluiˮ, iar asta nu se întâmplă doar – „uneoriˮ – „ele o fac dinadinsˮ (ne spune Lena). Totuşi, oricare ar fi explicaţiile, nu aş nega că şi aici ne confruntăm cu simbolistica culorii albastre/ azurii/turcoaz ca semn al răului.

Să ne ocupăm puţin de istorisirile lui Alessandro Norsa. Autorul pune în evidenţă modul în care fiinţele răului se reunesc „plutind şi făcând cercuri în aerˮ (p. ex 9). Dacă ar fi să definesc o caracteristică a acestor creaturi, le-aş asocia cu o formă geometrică: „cercˮ/„curbăˮ/„spiralăˮ („curbaˮ este un element care apare şi în istorioara piemonteză de care v-am pomenit anterior). În fine, în ceea ce priveşte practica de a înfige un ţăruş într-un mormânt (Norsa, p. ex 10), merită să amintim o istorisire întâlnită destul de des şi în zona folclorică italiană: o femeie care, în urma unui rămăşag, se duce singură în cimitir şi înfige un ţăruş într-un mormânt. Am putea considera că şi în cazul povestirilor cu „rămăşagul şi ţăruşulˮ – să le numim aşa – s-ar putea atribui, cel puţin în unele situaţii un sens analog: o „valoare de substratˮ analogă.



Alberto Borghini, 14.03.2015




DRAGǍ CITITORULE


Cine dintre noi nu a auzit niciodată vorbindu-se de Dracula sau de vampiri? Aceste nume sunt atât de populare încât ar putea fi considerate patrimonii culturale universale. De fapt, de trei sute de ani, cel puţin o dată la un secol omenirea se lasă pradă unei mode vampirice: prima jumătate a secolului al XVIII-lea fu epoca aşa-zisei „ciume vampiriceˮ iar, către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, romanul lui Bram Stoker „Draculaˮ ne-a stârnit un viu interes. Chiar şi în epoca actuală se manifestă un nou val (începând cu sărbătoarea de Holloween şi continuând cu saga cinematografică Twilight).

Cărţile deja scrise pe această temă sunt aproape toate o copie fidelă a romanului lui Stoker, cu doar câteva mici deosebiri. Scopul acestei cărţi nu este nici de a insista asupra celebrului roman al lui Stoker şi nici să intrăm în lumea filmelor de groază, după cum s-ar putea crede iniţial. Aceste lumi şi teme au fost amplu analizate de alţi autori. Vom încerca în schimb să înţelegem originile istoriei din negurile adânci ale miturilor antice şi în special ale celor care provin din România şi din Balcani, pentru că acolo s-a consolidat imaginea vampirului care s-a popularizat până astăzi. Pentru a intra mai bine în miezul subiectului, ne-am început cercetările cu lectura unor vechi texte de etnografie şi mitologie româneşti, după care ne-am îndreptat direct paşii spre Transilvania, pe urmele lui Dracula, străbătând sate şi discutând cu persoane, în căutare de indicii. O călătorie, aşadar, în trecut pentru a înţelege unde s-au născut imaginea şi caracteristicile vampirului pe care le cunoaştem noi astăzi şi, de ce nu, chiar să-l întâlnim pe tărâmul din care provine.









Introducere:

sau o scurtǎ explicaţie a sensului acestei lucrǎri


Să închidem pentru o clipă ochii şi să facem un exerciţiu de imaginaţie închipuindu-l pe Dracula. Cum ni-l înfăţişăm ? Cel mai probabil înalt la stat, cu un chip vulturesc, cu nasul fin dar teribil de coroiat. Nările îi sunt extrem de arcuite, iar fruntea înaltă şi lată. Pleşuv la tâmple, dar cu păr îmbelșugat pe creştet. Sprâncenele stufoase i se unesc pe nas.

Gura, sau ce se mai poate zări din ea de sub mustăţi, îi dă o înfăţişare destul de fioroasă şi aprigă. Dinţii deosebit de albi şi ascuţiţi i se mijesc peste buze a căror strălucire profilează o vitalitate impresionantă pentru un bărbat de vârsta lui. Obrajii, deşi foarte scobiţi, par fermi. Faţa e conturată de urechi palide şi ascuţite şi de o bărbie proeminentă şi puternică. Întregul chip e învăluit de o încredibilă paloare. Dacă analizăm în detaliu această figură sinistră a lui Dracula zugrăvită de Stoker în romanul său, ne dăm seama că e o reprezentare caricaturală. Ca expert folclorist, Stoker a îngemănat într-un singur personaj figuri mitologice din diverse tradiţii, în deosebi din patrimoniul folcloric irlandez, pe care le-a amestecat cu mituri şi legende din alte ţări, în special din România. De exemplu, după cum vom vedea în continuare, sprâncenele abia vizibile le regăsim la figurile mitologice monstruoase din Europa de Est, în timp ce paloarea e specifică fantomelor bântuitoare şi a spiritelor rătăcite. Dar, să revenim la romanul nostru şi să ne ocupăm de alte elemente care ne-ar putea fi utile. Dracula e de viţă nobilă, e manierat şi vorbeşte multe limbi. Nu e aservitul nimănui, nu participă la evenimente mondene, nu se lasă sedus de plăcerile lumeşti, nici de mese rafinate şi copioase, nici de fete atrăgătoare. Dracula are puteri magice, cunoaşte atât de bine limbajul animalelor, încât le poate controla şi comanda cu uşurinţă. Are pielea rece ca de mort, iar imaginea nu i se reflectă în oglindă. Are o forţă ieşită din comun, o agilitate a mişcărilor fenomenală, te poate hipnotiza cu privirea transformându-te în câine, lup sau liliac. Ziua doarme, iar când doarme ai zice că e mort, deşi e perfect conştient de tot ce se întâmplă în jur. De ce sunt oare tocmai acestea coordonatele după care se orientează cunoştinţele noastre despre Dracula? Fără doar şi poate, în mare măsură se datorează geniului creativ al renumitului romancier irlandez care, cu multă abilitate şi măiestrie, pentru a-l implica cât mai mult pe cititor, a creat o imagine cât mai reală a lui Dracula, asociindu-l cu un personaj istoric real: temutul voievod valah, Vlad III, cara a trăit între anii 1431-1476, fiul lui Vlad II zis Dracul. Acest conducător, adversar redutabil al turcilor, a moştenit porecla de la tatăl său cunoscut ca Dracula care în româneşte înseamnă diavol; sufixul-ul corespunde articolului care, în limba română, este pus la sfârşitul cuvântului. Trebuie subliniat faptul că, din punct de vedere istoric, Vlad III zis Ţepeş (ţeapă în română înseamnă par) nu a fost nicioadată asociat cu vampirismul. Au existat totuşi unele coincidenţe care au permis efectiv asemuirea cu acest principe român atât de prezent în literatura europeană din secolul al XIX lea. Notorietatea sa se datorează anumitor practici şi obiceiuri care l-au asociat cu vampirii. În primul rând, metoda de execuție preferată a lui Vlad III era trasul în țeapă – practică considerată a fi cea mai potrivită pentru a-i răpune pe vampiri. Alte legende vorbesc de acțiunile sale violente. Vlad III a fost de fapt asimilat acelor oameni atât de pătaţi de ferocitatea şi cruzimea lor încât, după moartea lor, se zice că s-ar fi transformat în vampiri. Ţepeş, în cele din urmă, a fost decapitat așa cum se întâmpla cu cei care erau acuzați de vampirism iar, după ce a fost înmormântat, mormântul i-a fost deschis și jefuit, iar populaţia locală a crezut că a înviat. După cum vom vedea pe parcursul lecturii acestei cărţi, vom mai întâlni aceste credințe asociate cu anumite practici exorcistice care au dat naştere unei autentice culturi vampirice care s-a perpetuat de-a lungul secolelor.




Multiplele rădăcini vampirice din întreaga Europǎ,

în mod special din țările balcanice


Tradiția miturilor și legendelor despre vampiri, aceste figuri înfricoșătoare este foarte prolifică: pe lângă lumea greacă și romană care au influenţat întreaga cultură occidentală, vampirii sunt prezenţi şi în legendele arabe, indiene, chinezești și japoneze. În unele tradiții transmise de-a lungul timpului, vampirul este o persoană moartă care li se înfăţişează celor vii sub forma unei fiinţe în carne și oase și care se hrănește cu sângele lor; în alte legende, vampirii sunt, de asemenea, spirite mitologice și demonice care îi atacă pe cei vii – uneori îi mănâncă, sau se hrănesc cu sângele lor – dar care nu au fost niciodată oameni.

În primul rând avem, de exemplu, ceea ce grecii şi romanii numeau strix – de unde şi numele în italiană strega (vrăjitoare) – care nu era o fiinţă umană, ci un demon nocturn care ieşea din mormânt. Oamenii se temeau de el deoarece se zicea că îi ataca pe copii și se hrănea cu sângele lor. În al doilea rând, vampirul era o ființă umană moartă, o ființă care bea sânge, o vrăjitoare deosebit de răuvoitoare, însetată de sânge. În al treilea rând, vampirii sunt fiinţe umane moarte care apar sub forma unui corp, ceea ce presupune o realitate fizică, concretă și nu doar o simplă imagine sau o iluzie. Aceasta este imaginea clasică a vampirului pe care o avem, un corp care iese din mormânt și, nu numai că-l putem vedea, dar îl putem şi atinge: într-adevăr, este o făptură extrem de tenace și din acest motiv trebuie răpus prin metode radicale. Se crede că este imposibil să înțelegem natura reală a acestor entități, dacă nu pătrundem în acel tip de gândire „a originilor” care era specifică oamenilor din perioada neolitică: o lume în care totul era dominat de divinitate: obiecte, animale, alimente, râuri, copaci, fulgere. Divinul, în această logică, nu se găsea într-un cer imposibil de atins, ci aici pe pământ, locul mormintelor noastre și deci sălaşul strămoșilor noştri care se transformau la rândul lor într-o divinitate. Pornind de la aceste premise, s-a pornit în căutarea unei dimensiuni pentru a găsi o explicație pentru dezastre naturale altminteri inexplicabile. În logica animistă, de exemplu, slăbiciunea corpului, neputând fi înțeleasă pentru că oamenii nu beneficiau de cunoștințele medicale de care dispunem astăzi, a produs un efect de teamă faţă de ființele malefice. Efecte ale divinului ar putea fi considerate chiar şi Coșmarurile, moartea fetușilor, convulsiile, crizele de isterie, depresia, neîncredera, bolile, durerile în tot corpul, moartea prin sufocare și mai ales senzaţiile de apăsare în piept şi dificultățile de respirație sunt considerate tot efecte ale fricii. Pentru a înfăptui cât mai multe rele, aceste entități erau dotate cu o forţă fizică uriaşă și o viteză de mișcare incredibilă, puteau hipnotiza cu privirea și să se transforme în animale fioroase. Vom prezenta în continuare diferitele elemente tradiționale care alcătuiesc imaginea vampirilor care ni s-au transmis până astăzi, fie prin literatura secolului al XIX-lea, fie prin cinematografie, retrasând firul originii prin negurile miturilor și a legendelor populare. Pornind de la lectura legendarei figuri românești care poate fi asociată cu vampirii, ne vom extinde privirea spre făpturi similare care se întâlnesc în Europa de Est. Vom analiza apoi originile mitului lui Dracula în miturile și în aspectele simbolice ale culturii animiste, aprofundând, prin urmare, tema capacității de a se transforma într-un liliac și de a zbura în timpul nopţii, mărturii de întâlniri cu vampirul, acest seducător de fete tinere și în cele din urmă, după cum vom vedea, mărturii de exorcisme pe care le vom prezenta în detaliu în secțiunea special dedicată.




De la originea vampirilor la misteriosul ţinut al româniei

fără a ignora alte analogii importante


Mitul lui Dracula s-a născut din îngemănarea a diferite mituri și legende românești. Cum se numesc vampirii în Transilvania? Etnografa australiană Agnes Murgoci a identificat în Transilvania diferite tipuri de sugători de sânge cum ar fi Șișcoii (în alte zone cunoscuţi sub numele de Moroi), Vârcolacii (Svârcolacii) și Pricolicii, Vrykolakas în Grecia. Atât de multe nume diferite pentru a descrie figuri care în general prezintă caracteristici similare care indică acțiunea de golire de sânge, dăunatoare sau mortale. Să ne începem aşadar călătoria pe tărâmul vampirilor prin intermediul literaturii române, a miturilor și legendelor dedicate figurilor demonice, în special a Strigoilor și a Moroilor care sunt esenţiale pentru a înțelege acea cultură din care mitul vampirilor îşi trage originile. Pe tărâmul lui Dracula vom fi ghidaţi de câţiva importanţi etnografi locali, Romulus Vulcǎnescu şi Simeon Florian Marian. Aprofundând mai bine tema şi făcând un studiu contrastiv, vom descoperi aspecte simbolice și antropologice conservate în miturile pe care le găsim și la alte figuri supranaturale similare din Europa Centrală. După Vulcǎnescu, Strigoii (termen care derivă din latinescul strix care inseamnă vrăjitoare) se numără printre fiinţele mitice cele mai importante din tradiţia demonologică românească. Există două tipuri de Strigoi: aşa-zişii Strigoi vii (cei vii) şi Strigoi morţi (morţii). Spre deosebire de Strigoii morţi care, pe bună dreptate, pot fi incluşi în categoria nosferaţilor/ a morţilor vii şi care, deşi nu sug sânge uman, comit tot felul de atrocităţi, Strigoii vii sunt vrăjitoare şi vrăjitori vii care ucid ocazional dar care nu au puterile pe care le atribuim în mod tradiţional vampirilor: de fapt, ei se transformă în vampiri după moartea lor. Vulcǎnescu relatează că în România există anumite caracteristici precise cu care se identifică un Strigoi viu asemuit cu o vrăjitoare în carne şi oase. Aceste trăsături sunt asemănătoare cu a persoanelor care au existat în realitate iar societatea, din nevoia de a găsi ţapi ispăşitori, le-a considerat vrăjitoare. Etnograful român povesteşte că poţi fi Strigoi din naştere sau îl poţi deveni dacă în timpul vieţii te converteşti la cultul demonilor. Descendenţa dintr-un Strigoi poate avea un caracter ereditar, dacă pe linia ta genealogică a existat un Strigoi sau o Strigoaică. Sunt mai multe elemente care ne ajută să ne dăm seama dacă o pesoană are asemenea ascendeţă: dacă de exemplu eşti al şaptelea copil dintr-o familie şi dacă ai doar fraţi mai mari (sau, după o tradiţie poloneză, doar surori), dacă te naşti cu o parte din placentă lipită de cap (cu căiţa pe cap/cu tichie) şi o înghiţi imediat după naştere, dacă ai un picior strâmb, dacă eşti roşcat sau dacă posteriorul ţi se termină cu coadă cu păr. Anumite trăsături fizice sau comportamentale ne ajută să-l identificăm şi pe copilul Strigoi. Copilul Strigoi se dezvoltă precoce, e puternic, răutăcios, torturează şi ucide animalele, simte o plăcere deosebită în a fi maliţios, minte, trădează, fură şi este adept al sperjurului. Strigoiul adult se recunoaşte prin aspectul său: este chel, cu ochii congestionaţi, cu caninii foarte accentuaţi şi cu coccisul mai lung decât normal. În ceea ce priveşte comportamentul, se distinge prin acţiunile sale malefice. Fiinţele de gen feminin se numesc Strigoaice. Ele au aceleaşi trăsături fizice ca şi cele de gen masculin doar că sunt mult mai feroce. Persoanele identificate ca vrăjitoare aducătoare de nenorociri se recunosc prin trăsăturile lor distinctive pe care le regăsim peste tot în Europa. Trăsăturile fizice cele mai comune erau aspectul hidos, cel mai adesea semn al sărăciei şi mizeriei. În ceea ce priveşte aspectul fizic, sunt trăsături care în tradiţia populară datează din cele mai vechi timpuri şi care au dăinuit peste ani: unghiile încovoiate asemeni ghearelor de lup sau a păsărilor de pradă şi, în ciuda mandibulelor care abia li se închideau, puteau sfâşia cu multă putere. Aveau capul fie pleşuv, fie cu părul vâlvoi. Aproape toate femeile care aveau un comportament bizar erau privite cu neîncredere. La romani, caracteristicile vrăjitoarelor erau foarte asemănătoare cu cele ale vampirilor: caracterul nocturn, aversiunea totală faţă de lumină, chipul era palid şi lipsit de vlagă, semn incontestabil al morţii. După Festo, Strix (vrăjitoare) e un nume atribuit femeilor malefice – li se mai zice deasemenea zburătoarele. Într-adevăr, pentru autorii latini, zborul ramâne elementul comun şi distinctiv al acestor fiinţe teribile. Lucrul care nu este comun este în ce se transformă aceste zburătoare: cel mai adesea se întâlneşte bufniţa. Plinius Cel Bǎtrân consideră că se pot transforma şi în liliac. Dincolo de aceste consideraţii, transformarea cea mai emblematică e realizată de Strige (Strigoi) de lângă leagănul lui Procas al lui Ovidiu. În cântec, poetul descrie cu amănunţime ospăţul acestor creaturi hidoase. Se spune – adaugă Scriitorul latin – „cu al lor cioc sfâşie viscerele pruncilor şi îşi umplu guşa cu al lor sângeˮ. Aceste descrieri ale vrăjitoarelor din epoca antică, fiinţe crude, însetate de sânge se regăsesc şi în poveştile populare istorisite chiar şi astăzi. Alberto Borghini, de exemplu, în a sa Semioză a folclorului 2 relatează unele povestiri în care vrăjitoarele sug sângele tinerelor victime: prima povestire a fost culeasă în Garfagnana, a doua în zona piemonteză Monferrato-Langhe. Analogiile şi referirile la aceste fiinţe înaripate, sugătoare de sânge sunt atât de frecvente încât s-ar putea crea, după opinia savantului, o „identitate de tip narativˮ. Dincolo de aceste exemple, în general, oamenii identificau vrăjitoarele cu acele fiinţe care aveau un comportament diferit de cel convențional. Puteau fi considerate vrăjitoare persoane care au avut probleme în viaţă sau dacă au fost martorii unui eveniment nefericit. Pe lângă caracterul acestor persoane sau a unor deformităţi fizice, mai existau şi alte indicii: temperamentul arțăgos și închis sau o femeie cocoșată puteau fi deasemenea indicii. În orice caz, se zice că erau persoane marginalizate, sau în afara unui grup social sau sărmani cerșetori. Uneori se credea că un teritoriu era locuit de vrăjitoare, sau că acestea trăiau în zone periferice ori în case în ruină, mici, murdare sau izolate. De asemenea, anumite boli, cum ar fi epilepsia, erau considerate ca fiind, fără nici un dubiu, specifice femeilor damnate. În unele comunități, puterile negative se transmiteau din generație în generație. Se credea că acești oameni puteau face rău sau aduce ghinion: înâlnirea cu ele putea avea însemnate consecințe negative în viață fie pentru individ el însuşi, fie pentru roadele sezonului agricol. Ideea generală era că, în urma întâlnirii cu acea ființă malefică, cu siguranță ceva grav avea să se întâmple și că nimic nu mai putea schimba cursul evenimentelor. Vrăjitoarele erau, prin urmare, detestate și respectate în același timp, şi se încerca să se stea cât mai departe posibil de ele. Un alt comportament care trezea bănuieli era când suspectul se muta mereu dintr-un loc în altul. Anumite situații din viață, independent de voința cuiva, cum ar fi când un copil îşi pierdea unul sau ambii părinţi, sau dacă era crescut de prostituate, puteau induce suspiciuni puternice. Pe lângă sinucidere, moartea prematură constituia o recunoaștere implicită a apartenenței la categoria magicienelor sau a vrăjitoarelor înfricoşătoare. Cel mai mic numitor comun ale exemplelor menționate până acum ne conduce către o anomalie, către o aparență fizică diferită de aşa-zisa normalitate. În cazul unei întâlniri nefaste cu una dintre aceste teribile vrăjitoare, se considera oportun să se recurgă la exorcism. Tuturor le era frică de un sacrilegiu pe care vrăjitoarea l-ar fi putut comite. Femeile considerate vrăjitoare aveau o viață mizerabilă, erau văzute rău şi blamate de toți. De fapt, ele serveau de țap ispăşitor pentru a explica toate tensiunile personale şi sociale. În unele cazuri, persoanele indicate cu numele pejorativ de vrăjitoare erau umilite, persecutate, bătute sau chiar ucise. În România, ca în restul Europei, s-a abătut flagelul persecuțiilor religioase: rapoarte ale proceselor intentate vrăjitoarelor între 1463 şi 1777 descriu cu fidelitate, uneori chiar cu prea multă exactitudine (cu foarte puțină complezență am putea adăuga) atât mărturiile cât şi execuțiile. Pe aceste tărâmuri multe persoane au fost acuzate de blasfemie, de oficierea de slujbe negre, de canibalism, de crime ritualice (în special infanticide). Persecuții au avut loc în special în Transilvania care, în Evul Mediu, era teritoriu unguresc. Secole de-a rândul, în această regiune, s-au efectuat multiple procese care s-au soldat cu condamnări de o cumplită cruzime. De exemplu, în 1686, soția principelui din Transilvania Mihai Apafi I înnebuneşte iar vina este dată pe vrăjitoare; o amplă anchetă s-a efectuat şi s-au ars ruguri pretutindeni în această regiune. Chiar şi după ispăşirea pedepsei, convingerile despre vrăjitorie rămâneau mult timp înrădăcinate. În Transilvania se credea ca Menenges, figură mitologică tumultoasă, capabilă să provoace evenimente magice extraordinare, era la originea zborurilor nocturne şi a horei din Munții Stâncoşi. Chiar şi în secolul trecut se credea că în unele case se țineau orgii nocturne ale vrăjitoarelor, case rămase goale şi nelocuite după ce fuseseră abandonate de locatari; multe locuri unde se credea că se țineau orgii aveau un prost renume. O altă credință românească despre bărbații Strigoi era că aceştia duceau o viață nocturnă care începea la miezul nopții şi se încheia la primul cântat al cocoşului. În timp ce dormeau, sufletul le ieşea pe gură sub formă de umbre umane. Strigoii bântuiau prin sate, prin podurile rudelor, vecinilor sau consătenilor dedându-se la tot felul de acțiuni reprobabile care le treceau prin minte: uscau fructele, sustrăgeau substanțele nutritive din grâu şi din lapte, viciau apele fântânilor. Deveneau invizibili, aşa dintr-o dată, neobservați de nimeni, strigau oamenii pe nume, îi speriau, îi mutilau pe trecători şi răsturnau obiectele din curțile şi casele în care intrau. Totuşi, la al treilea cântat al cocoşului, spiritul Strigoiului trebuia să se întoarcă în corpul său. Se spune că dormea atât de adânc încât, atunci când se trezea, nu-şi mai aducea aminte de nimic din ce făcuse în timpul nopții. Doar cei curajoşi care reuşeau să le facă un semn distinctiv pe față puteau să le recunoască adevărata identiate. Astfel de legende iau naştere din temeri foarte vechi care zac în oameni, de exemplu frica de ființele care bântuiau încă de la căderea serii. Ceea ce li se pare oamenilor mai de nepătruns şi mai puternic, nu e starea de frică în sine, ci acestă nebulozitate fără o formă definită; vrăjitoarele sunt, din acest punct de vedere, fie personificarea acestor anxietăți fie, prin intermediul unei forme fizice, încercarea de a diminua terifianta încărcătură emoțională. De fapt, vrăjitoarele, îmbrăcate în negru, sau transformate în pisici negre, se pierd în negura nopții şi, astfel camuflate, pot săvârşi acte malefice. Dacă într-un sat nu existau dovezi concrete pentru a identifica vreun vinovat, ca în cazul descoperirii vrăjitoarelor, se punea totul pe seama oamenilor care prezentau unele deficiențe care, transformate în animale negre sau invizibile, erau declarate vinovate de toate relele. În România se credea deasemenea că atunci când bărbații Strigoi





Конец ознакомительного фрагмента. Получить полную версию книги.


Текст предоставлен ООО «ЛитРес».

Прочитайте эту книгу целиком, купив полную легальную версию (https://www.litres.ru/pages/biblio_book/?art=40850653) на ЛитРес.

Безопасно оплатить книгу можно банковской картой Visa, MasterCard, Maestro, со счета мобильного телефона, с платежного терминала, в салоне МТС или Связной, через PayPal, WebMoney, Яндекс.Деньги, QIWI Кошелек, бонусными картами или другим удобным Вам способом.